BULETIN AFT 2/12-2001-ASPECTE ALE POLITICII DE SECURITATE


ASPECTE ALE POLITICII DE SECURITATE
A ROMÂNIEI IN SUD-ESTUL EUROPEI LA
INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

Locotenent-colonel drd. RIZESCU ALEXANDRU



    Abstract

    At the beginning of the XXth century the field of the cooperation and good-neighbour mainly due to the strategic interests of the great powers, interests articulated through engendering of certain interval disagreements, faction dissensions with finally generated certain conflicts and disputes between the former allies.
    These circumstance render most of the politicians and historians of the above mentioned period to consider the Balkan Peninsula as "the gunpowder barrel of Europe".
 
    Civilizatiile (indiferent care este statura lor, cele mari, ca si cele mici) pot fi intotdeauna localizate pe o harta. O parte esentiala a existentei lor depinde de constrângerile sau avantajele situarii lor geografice.
    Imuabilitatea spatiilor durabil ocupate si a frontierelor care le-au delimitat n-a exclus permeabilitatea acelorasi frontiere in fata schimburilor culturale si materiale.
    ,,Beneficiind de traditii comune de viata si cultura, dar si de organizare sociala, desfasurându-si activitatile zilnice in spatii geografice alaturate, stabilind puternice si numeroase legaturi de-a lungul istoriei, popoarele din sud-estul Europei au avut numeroase contacte in lupta pentru pastrarea fiintei lor nationale, pentru desavârsirea unitatii si eliberarea lor de sub dominatia straina".1
    Intr-un astfel de context, constiinta intereselor comune a devenit cvasigenerala, sentimentele de prietenie si solidaritate au fost reciproce, cum, de altfel, a fost si procesul de enculturatie prin care schimbul de valori materiale si spirituale a fost cu adevarat impresionant.
    Referitor la acest fenomen Nicolae Iorga arata: ,,N-a existat unul din statele acestea /.../ care sa nu exercite influenta sa asupra celorlalte si n-a existat natiune care sa nu dea elemente de gândire celorlalte".2
    Cu toate acestea spatiul geopolitic balcanic la inceputul secolului al XX-lea a fost dominat, si nu numai, de interesele strategice ale marilor puteri, exprimate prin provocarea unor disensiuni interne, lupte fractioniste, care au dus, in final, la aparitia unei stari conflictuale si de dezbinare a vecinilor din regiune.
    Aceasta situatie i-a determinat pe majoritatea oamenilor politici si a istoricilor din aceea perioada sa considere Peninsula Balcanica ,,butoiul de pulbere al Europei", apreciere ce rezulta si dintr-o lucrare a istoricului american John Campbel, care prezinta aceasta regiune ,,ca pe un grup de state mici, nestabile si slabe, bazate pe ideea nationalitatii /.../, cu pretentii teritoriale, conflictuale si cu minoritati ce trebuie asimilate sau reprimate, impinse in aliante nestabile si schimbatoare, cautând sprijin la puterile din afara pentru a-si proteja existenta nationala sau a-si satisface ambitiile nationale, si la rândul lor fiind folosite de aceste puteri de avantajul lor strategic".3
    Aceste caracterizari ale Balcanilor erau insa numai partial exacte deoarece, de fapt, interesele geopolitice ale marilor puteri europene, si nu numai, au fost cele care au provocat si intretinut neintelegerile interne, luptele fractioniste si tensiunile nationaliste.
    Starea conflictuala din Balcani, in perioada anteconflict din anii 1912 si 1913, a fost, de asemenea, un efect extrabalcanic al luptei de interese ale imperiilor otoman, habsburgic si tarist care au dezbinat si invrajbit popoarele si natiunile care au convietuit, de altfel, pasnic in aceasta regiune, pentru a le domina si a le ,,opri", daca era posibil, eliberarea si intregirea nationala.
    In ceea ce priveste atitudinea României fata de marile puteri si, in special, fata de coalitiile aparute pe plan european in aceasta perioada, cu toate ca aderase inca din 1883 la Tripla Alianta, in primul deceniu al secolului al XX-lea s-a conturat tot mai mult orientarea acesteia catre puterile Antantei, ceea ce nu a scutit-o de intentiile acestora de minimalizare a rolului si pozitiei tarii noastre in regiune.
    Guvernul român a remarcat, inca de la finele primului deceniu al secolului al XX-lea existenta premiselor unei stari conflictuale in Peninsula Balcanica, iminenta activarii teatrului de actiuni militare din aceasta regiune devenind posibila datorita rigiditatii pozitiei oficialitatilor turce fata de ,,incercarile" justificate ale popoarelor din zona de eliberare nationala sau de reintregire.
    Constienti ca aceasta situatie nu facea altceva decât sa activeze contradictiile deja existente, factorii politici de la Bucuresti s-au pronuntat pentru solutionarea prin tratative a diferendelor, intervenind in acest sens, pe lânga guvernele statelor balcanice implicate, demers care a ramas fara succes.
    Cu toate acestea, ,,alianta balcanica", infiintata in secret in cursul anului 1912 (Bulgaria, Grecia si Serbia), A declarat razboi Turciei si, pe data de 5/18 octombrie 1912, a trecut la ofensiva, primul razboi balcanic fiind deja declansat.
    Victoriile rapide ale aliatilor balcanici, obtinute in primele zile ale razboiului, au reprezentat un ,,semnal de alarma " pentru diplomatia europeana, fiind practic amenintat stat-quo-ul stabilit prin Congresul de la Berlin din anul 1878,si poate chiar desfiintarea dominatiei turcesti in sud-estul continentului, cu avantajele si dezavantajele sale.
    Astfel, prin initiativele energice ale ministrului de externe francez, Poincare, s-a realizat un acord intre marile puteri europene (7/20 octombrie 1912), in vederea stoparii sau solutionarii, la masa tratativelor, a conflictului balcanic, care ar fi determinat slabirea pozitiilor lor economice, politice si teritoriale in acest spatiu geografic, "o ultima interventie pentru a-si salva interesele"4 , dupa cum remarca Nicolae Iorga.
    Tratativele dintre statele balcanice implicate si Imperiul otoman au fost indelungate si sterile, iar armistitiul incheiat la 20 noiembrie/2 decembrie 1912 a fost denuntat la 17/30 ianuarie 1913, ostilitatile fiind reluate pe toate fronturile.
    La 17/30 mai 1913 s-a incheiat Tratatul de pace de la Londra, ale carui conditii dezavantajau in mod evident Imperiul Otoman. ,,marul discordiei" la reprezentat in continuare pozitia statelor balcanice ,,aliate" fata de Macedonia, care practic a reprezentat ,,scânteia" ce putea genera in orice moment un nou conflict.
    In concordanta cu declaratiile aliatilor balcanici si cu atitudinea marilor puteri, statul român si-a precizat de la inceput pozitia fata de razboiul izbucnit la sud de Dunare, si anume, pastrarea neutralitatii, cu conditia de a nu se produce schimbari teritoriale de natura sa afecteze securitatea României sau instaurarea hegemoniei in aceasta parte a continentului.
    Aceasta atitudine realista a României a fost apreciata in sens pozitiv de majoritatea statelor europene si in special de catre cele beligerante.
    Analizând evolutia raporturilor diplomatico-militare din Balcani si delimitându-se de pozitiile Imperiului tarist (ce se dorea protectorul popoarelor crestine din peninsula) si ale Austro-Ungariei (sprijinea mentinerea Imperiului otoman in Europa in defavoarea "aliantei balcanice"), România a promovat o pozitie echidistanta, tragând concluzii veridice si luând atitudini de apreciat, care i-au ridicat prestigiul in peisajul politico-diplomatic european al momentului.
    Astfel, recunoscându-se justetea politicii externe românesti, in paginile cotidianului berlinez Vossische Zeitung se aprecia ca ,,România lucreaza in sensul Europei, desi nu are un mandat european categoric. Ea este fata de popoarele balcanice executoarea vointei intregii lumii a Europei culte".5
    O situatie speciala au avut-o insa relatiile României cu Bulgaria, deteriorate in perioada premergatoare razboaielor balcanice din anii 1912 si 1913, in special ca urmare a tendintelor expansioniste promovate de clasa politica bulgara care vizau anexarea Dobrogei, stravechi pamânt românesc.
    Acestei pozitii, statul bulgar ii facea o intensa mediatizare in manuale si in presa interna, dar si in cea internationala, cum, de altfel, graitor este articolul aparut in revista franceza ,,Internationale Revue" din septembrie 1912, intitulat ,,Românii contra Bulgariei", in care, printre altele, un corespondent bulgar arata: ,,Bunii nostri vecini români, de care se leaga epopeea de la Grivita si Plevna scot strigate amenintatoare contra intentiilor poporului bulgar de a elibera Macedonia de sub jugul turcesc /.../ Aceasta purtare a lor nu este produsul prieteniei sau a aliantei lor cu Turcia. Nu. Altele sunt consideratiile: teama ca Bulgaria sa nu se mareasca /...( e teama de Dobrogea".6
    Guvernul român prezidat de Titu Maiorescu, a incercat sa rezolve aceasta situatie pe calea negocierilor, facând de mersuri diplomatice la Sofia, in toamna anului 1912, pentru inceperea unor convorbiri bilaterale, ramase insa, din pacate, fara rezultat.
    Referitor la granita comuna din Dobrogea, in concordanta cu victoriile aliatilor balcanici impotriva turcilor si deci a nerespectarii clauzelor Tratatului de la Berlin, guvernul român a sustinut necesitatea stabilirii altei frontiere decât cea impusa de marile puteri in 1878, care sa-i asigure un avantaj strategic impotriva unei posibile agresiuni din sud, noul traseu al acesteia urmând sa fie reglementat printr-o intelegere intre România si Bulgaria.
    In acest sens, au mai avut loc, pâna la inceperea celui de-al doilea razboi balcanic, tratative intre cele doua autoritati, dar, datorita inflexibilitatii reprezentantilor bulgari in fixarea unei noi frontiere, precum si a interventiei nu dezinteresate, a marilor puteri, acestea vor continua numai pâna la 18 iunie/1 iulie 1913, când s-au suspendat pâna la o data ulterioara, ceea ce, de fapt, era in avantajul partii bulgare, care urmarea câstigarea de timp pentru dobândirea suprematiei in Balcani.
    Tratatul de pace de la Londra din 17/30 mai 1913, incheiat intre "Cualitia balcanica" si Imperiul otoman, nu a dus la dezamorsarea totala a conflictului pe acest teatru de actiuni militare, deoarece implicarea diplomatiei marilor puteri a avut ca rezultat agravarea situatiei.
    Astfel, intre Bulgaria, pe de o parte, care afisa o atitudine de megalomanie asupra fostelor teritorii turcesti din Balcani, si Serbia si Grecia, pe de alta parte, interesate in mentinerea teritoriilor macedonne cucerite de armatele proprii, au aparut contradictii privind stabilirea noilor frontiere.
    In acest sens marile cancelarii europene, ostile României mai inainte, au inceput sa-si reconsidere atitudinea fata de acest razboi, tara noastra câstigând teren pe plan diplomatic si militar, fiind recunoscuta in mod just ca un element de echilibru in regiune, care putea fi intrebuintat la restabilirea linistii, iar cererile ei erau moderate si pe deplin justificate.
    Ca raspuns la atitudinea Bulgariei de impunere a hegemoniei in Balcani cu sprijinul Austro-Ungariei, Serbia si Grecia au incheiat la 19 mai/1iunie 1913, un tratat de alianta defensiv, in care si-au reglementat interesele in Macedonia, iar in cazul unei agresiuni bulgare trebuia sa-si acorde sprijin reciproc.
    Al doilea razboi balcanic a inceput in noaptea de 16/29 spre 17/30 iunie 1913 prin agresiunea Bulgariei impotriva Greciei si Serbiei, Marele Cartier General bulgar dorind sa separe armatele celor doua tari si, ulterior printr-o manevra strategica pe directii interioare, sa le infrânga pe fiecare in parte.
    In aceste conditii, pozitia României a devenit foarte importanta, fiecare din statele beligerante facându-i propuneri de alianta. Totusi pentru o perioada Guvernul de la Bucuresti a ramas in expectativa.
    Marile puteri au adoptat fata de România pozitii diferite, in functie de interesele pe care acestea le urmareau. Astfel, Rusia si Franta, care erau interesate in mentinerea blocului balcanic, au sugerat initial pastrarea neutralitatii, dar ulterior, dupa acutizarea contradictiilor si iminenta razboiului, nu au mai luat nici o pozitie, in speranta ca mobilizarea armatei române va impiedica declansarea unui nou conflict.
    Austro-Ungaria, de teama declansarii unor razboaie de eliberare si intregire nationala de catre România si Serbia, in toata aceasta perioada s-a pronuntat pentru o apropiere a României de Bulgaria si impotriva unei intelegeri intre România, Greci si Serbia, aceasta politica nemultumind profund autoritatile române.
    In ceea ce priveste pozitia Germaniei, aceasta s-a concretizat printr-o atitudine de simpatie fata de România, ea recunoscând temeinicia pozitiei tarii noastre, ca raspuns la incercarile de hegemonie ale Bulgariei in Balcani.
    In conditiile declansarii celui de-al doilea razboi balcanic, prin care Bulgaria ameninta cu instituirea hegemoniei in Balcani, guvernul Român s-a considerat direct amenintat si a decretat mobilizarea generala a fortelor armate, pe data de 20 iunie/3 iulie 1913, activitate ce s-a pus in aplicare cu doua zile mai târziu, in baza Inaltului Decret nr. 4 751 si in conformitate cu Regulamentul de mobilizare.
    Pe data de 27 iunie/10 iulie 1913, România si-a chemat ambasadorul de la Sofia si, printr-o nota diplomatica ultimativa, a anuntat Bulgaria ca, in conditiile in care aceasta nu inceteaza actiunile agresive impotriva Greciei si Serbiei, armata Româna va intra in actiune.
    Deoarece autoritatile bulgare nu au considerat necesar sa raspunda la acest demers diplomatic, România a inceput pregatirile pentru intrarea in razboi in scopul restabilirii pacii.
    Guvernul Român, ulterior, printr-o alta nota diplomatica adresata tuturor ambasadelor române din strainatate, facea cunoscute motivatiile României privind intrarea in razboi, si anume - contracararea guvernului bulgar de a-si instaura hegemonia in Balcani si restabilirea Pacii -, actiune ce, de altfel, a primit ulterior garantii de expectativa din partea marilor puteri.
    Aceasta situatie recunostea de fapt pozitia geostrategica si geopolitica privilegiata a României, precum si acceptarea de catre marile puteri si aliante europene a statutului de ,,meditator" al acestui conflict balcanic, atribuit statului român, dupa cum, de altfel, si titra in paginile sale cotidianul ,,Vossische Zeitung" care aparea la Berlin: ,,Ceea ce Marile Puteri n-au putut executa pentru ca li se paralizase bratele de frica, România a facut-o. Românii apar ca un popor de ordine si toata lumea are incredere intr-insii ca intr-adevar vor restabili linistea".7

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. MALITA, MIRCEA, Politica româna in Balcani, in România , in sud-estul Europei, in ,,Culegere de studii", Editura Politica, Bucuresti, 1979, p. 226.

2. IORDACHE, ANASTASIE, Viata politica in România 1910-1914, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972, p.223-225.

3. PETRESCU, CORVIN, Istoricul campaniei militare din anul 1913, Editura Jockey-club, Bucuresti, 1914, p. 15.

4. RADULESCU-ZONER, SERBAN, România si razboaiele balcanice, in ,,Anale de istorie", nr. 1/1983, p. 126-132.

5. PREVELAKIS, GEORGIOS, Balcanii. Cultura si geopolitica, Editura Corint, Bucuresti, 2001.