RAZBOIUL ROMANIEI PENTRU
REINTREGIRE NATIONALA (1941-1945)

1. Cauzele indepartate, apropiate si imediate ale razboiului de reintregire

2. Pregatirea si declansarea razboiului. Campania din est a armatei romane

3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite. Operatiile militare desfasurate de armata romana in perioada 23 august 1944-12 mai 1945 217

1. Cauzele indepartate, apropiate si imediate ale razboiului de reintregire

Poporul roman si armata romana au purtat razboiul impotriva Rusiei Sovietice intre anii 1941-1944, avand la baza o solida motivatie istorica peste care a cazut ca un trasnet invazia ruseasca si raptul teritorial din iunie 1940.
De la Petru cel Mare la Stalin, Rusia a dezvoltat continuu o politica de agresiune imperialista, fie sub haina panslavismului, fie sub masca ideologiei comuniste. Romanii erau ingroziti de primejdia de la rasarit de se cutremurau la amintirea lungului sir de ocupatii tariste, intre care cea din 1940 era a douasprezecea. (Cea de-a treisprezecea, cea mai cumplita, avea sa se produca dupa 23 august 1944).
Prin urmare, au existat cauze indepartate, cauze apropiate si cauze imediate ale razboiului din anii 1941-1944. Chiar de la primul contact politico-militar al romanilor cu rusii – 1711 – desi tratatul incheiat de Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare cuprindea numeroase garantii pentru Moldova, iar Rusia inca nu cucerise Ucraina, pentru a ajunge cu granita pe Nistru, apare teama de rusi iar faptul ca la Stanilesti, rusii nu au invins, a fost mai degraba favorabil. Rusii invingatori „ar fi devenit stapanul, nu numai economic dar si politic al Moldovei".
La scurt timp insa, a inceput seria invaziilor rusesti in Tarile Romane. Prima s-a produs in 1739, cand Rusia a pretins Turciei sa acorde independenta Moldovei si Munteniei si sa recunoasca punerea lor sub protectorat tarist. Desi rusii i-au invins. pe turci, au trebuit sa accepte o pace de compromis prin care Tarile Romane ramaneau in continuare vasale Portii. Au iesit insa, in evidenta tendintele de cotropire ale Rusiei. Razboiul ruso-austriac de la 1769-1774 aduce o ocupatie tarista de cinci ani asupra Tarilor Romane, pe care le-a secatuit. Urmatorul conflict intre cei trei (1787-1792) pune din nou pe tapet pretentia ruseasca de protector asupra Tarilor Romane iar o buna parte a operatiilor militare se desfasoara pe teritoriul Moldovei cu consecinte dezastruoase. Rusia, cucerind Crimeea si teritoriile de la nord de Marea Neagra pana la Nistru, prin cuceriri succesive, ajunge, pentru prima data, in granita comuna cu Moldova, deschizand o perspectiva si mai primejdioasa pentru Tarile Romane.
Razboiul ruso-turc de la 1806-1812 a insemnat o noua invazie a rusilor in ambele principate, ocuparea pentru alti cinci ani a acestora cu acordul condamnabil al lui Napoleon Bonaparte. „Scopul cel mai evident si cel mai important, aprecia ministrul de externe rus in numele imparatului, este alipirea celor doua principate la Rusia. Nici o alta achizitie nu poate sa le inlocuiasca".
Sub presiunea ofensivei lui Napoleon, tarul a fost obligat sa incheie pace cu turcii si sa se multumeasca doar cu teritoriul dintre Nistru si Prut, adica Basarabia. Actul a fost savarsit de Turcia prin cedarea acestui teritoriu romanesc.
Razboiul ruso-turc de la 1828-1829 inseamna o alta perioada de cinci ani de ocupatie (1829-1834), timp in care au introdus Regulamentele Organice in principate, asigurandu-se preponderenta ruseasca pana la 1856. Interventia impotriva Revolutiei de la 1848, aduce o ocupatie de un an pentru ambele principate, dupa cum si razboiul Crimeei a adus numeroase consecinte nefericite. Pacea care i-a urmat a pus insa, capat protectoratului tarist asupra Tarilor Romane si a readus in componenta Moldovei sudul Basarabiei.
Dupa faurirea statului national roman modern (1859) si politica de cvasi independenta promovata de Alexandru-Ioan Cuza si Carol I, rusii nu isi mai permit sa invadeze Romania.
In anii primului razboi mondial, alianta Romaniei cu Rusia nu a impiedicat guvernul rus sa negocieze in secret cu Puterile Centrale impartirea Romaniei. Revolutia rusa si destramarea armatei tariste au impiedicat realizarea acestui proiect. Daca, totusi, Rusia nu a putut jefui nimic din teritoriul romanesc, ea a refuzat sa restituie tezaurul Romaniei, depus la Moscova pentru a fi salvat de invazia germana.
Instalarea regimului comunist sovietic a amplificat tendintele expansioniste ale Rusiei. Revenirea Basarabiei in componenta Romaniei, prin vointa romanilor basarabeni din 1918, a generat alte numeroase frictiuni, incidente si atacuri in relatiile Romaniei cu Uniunea Sovietica, fapte care au culminat cu actul de brutalitate al rapirii Basarabiei si Bucovinei de nord prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Toate acestea au constituit „cauzele apropiate" ale razboiului Romaniei contra Rusiei.
In iunie 1940, Romania, lipsita de aliati nu are nici o posibilitate de a impiedica Rusia sa isi puna in aplicare planurile agresive la vest de Nistru. Armata nu avea munitie decat pentru doua saptamani de lupte, nu avea decat foarte putine blindate iar garantiile occidentale lipseau. Rusia, prin pactul secret sovieto-german din 23 august 1939, obtinuse libertatea de actiune in teritoriile romanesti vizate, iar din spate Romania se putea astepta la un atac din partea Ungariei si Bulgariei, ceea ce ar fi insemnat un dezastru.
Singura solutie era acceptarea conditiilor Rusiei. Armata si autoritatile romane din Basarabia au fost supuse unei umilitoare retrageri, sub o agresiva presiune a trupelor ruse. Ostasii romani au acceptat situatia de a se retrage fara lupta si de a nu raspunde la actele de provocare ale armatei ruse.
Dupa ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de nord si a tinutului Hertei, Rusia a concentrat aici numeroase trupe iar pe noua frontiera cu Romania au inceput o serie de incidente – focuri de arma nocturne, incursiuni peste Prut si capturarea de prizonieri, victime printre soldatii romani, etc. La scurt timp, puterile fasciste au impus Romaniei Diktatul de la Viena. Oferta Germaniei de a garanta granitele sangerande ale Romaniei a fost acceptata, mai ales ca Rusia continua provocarile pe Prut si Dunare si ocupase cu trupe bratul Chilia. Amploarea primejdiei rusesti si iminenta ei materializare sunt exprimate de Molotov, ministrul de externe sovietic astfel: „Astazi problema este alta. Voi nu va ganditi decat la frontierele voastre si nu va dati seama ca ceva cu mult mai pretios pentru voi este in joc: independenta voastra si chiar existenta tarii voastre".
In acest context, Romaniei nu i-a ramas alta solutie decat sa urmeze politica germana fata de Rusia. Aceasta profunda motivatie a razboiului contra Rusiei sovietice a fost raspicat explicata de conducatorul statului roman, generalul Ion Antonescu, care a ordonat trupelor sa treaca Prutul: „In zilele traite de noi – se adresa el ostasilor printr-un ordin de zi – de noi si de parintii nostri in ultimii 120 de ani, de la 1829 la 1940, Tarile Romanesti au fost de nenumarate ori invadate si ocupate, dominate si exploatate, saracite si umilite, jefuite si ciuntite de ostile rusesti". In raspunsul maresalului Antonescu la Declaratia de razboi a Angliei, in decembrie 1941, se exprima regretul ca o mare putere, care n-a cunoscut de secole tragedia si umilintele ocupatiei straine „nu poate intelege micul dar bunul si necontenit brav incercatul si pe nedreptul lovitul popor roman…, zbuciumul si tragedia in care de secole se zbate, numai pentru a-si apara fiinta si drepturile sale de viata si libertate, la liniste si la unire… Noi am trecut de 2000 de ani, nu numai in cursul veacurilor, dar si in cursul aceluiasi veac, din ocupatie in ocupatie, din umilinta in umilinta, din tragedie in tragedie".
Cauzele imediate ale razboiului romanilor impotriva Rusiei sunt astfel exprimate de acelasi om de stat: „Noi nu am fi atacat niciodata pe nimeni, daca trei milioane de frati nu ar fi fost luati in robie si daca Basarabia si Bucovina noastra nu ne-ar fi fost smulse intr-un moment cand Europa s-a gasit la o raspantie fatala, cand nimeni nu ne-a putut sari in ajutor". Intr-o scrisoare catre generalul englez Maitland Wilson, Antonescu scria: „Noi am fost atacati, desi nu am atacat pe nimeni. Ceea ce a fost al nostru de secole, ei ne-au luat. Aliatii si prietenii nostri au fost obligati de evenimentele din 1940 sa ne abandoneze total; lasandu-ne astfel sa fim jefuiti de lasii nostri vecini. Nici unul din marii nostri aliati de atunci nu putea sa ne garanteze frontierele noastre reduse, ca raspuns la strigatul nostru de alarma. Alaturi de Germania am fost nevoiti sa ne opunem Rusiei, care zilnic ne umilea si ne ameninta".
Optiunea lui Ion Antonescu pentru razboi era impusa de starea conjuncturala interna si internationala. „Ministrii au fost intru totul de acord cu hotararea mea si a lui Hitler de atacare a Uniunii Sovietice (cu) toate ordinele mele fara comentarii" – avea sa declare Ion Antonescu. Razboiul purtat de Romania a fost, dupa aprecierea analistului Nicolae Baciu: „un razboi de legitima aparare pentru a-si recuceri teritoriile cazute sub stapanirea ruseasca, un razboi in care poporul roman isi apara existenta fizica si nationala, un razboi in care poporul roman, victima a lui Hitler si Stalin, a trebuit sa lupte alaturi de unul impotriva celuilalt.

Sus

2. Pregatirea si declansarea razboiului. Campania din est a armatei romane

Eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord

Declansarea razboiului mondial, prin atacarea Poloniei si masiva concentrare de forte sovietice la granita poloneza, pe care au si trecut-o la 17 septembrie 1939, au impus guvernului roman sa ia o serie de masuri. urgente. Astfel, la 11 septembrie 1939 s-a constituit grupul de armate comandat de generalul Ilasievici, grup compus din armatele 3 si 4 si insarcinat cu siguranta granitei de est si de nord-est.
Dar, rapturile teritoriale din iunie-septembrie 1940 au avut consecinte grave asupra capacitatii de aparare a Romaniei. Disponibilul de mobilizare s-a diminuat cu 1/3 (de la 3,5 milioane in 1937 Ia 2,2 milioane in 1941), au fost abandonate numeroase amenajari genistice si capacitati industriale, s-au produs modificari defavorabile in configuratia zonelor de operatii prin pierderea unor aliniamente defensive fundamentale (spintecarea reductului transilvan, pierderea „portii Somesului" si pierderea aliniamentului Nistrului si a adancimii operative, la est.)
In consecinta, conducerea politica si militara a procedat la o serie de masuri de reorganizare a armatei romane, in sensul reducerii cadrului organizatoric si a efectivelor pentru „formarea unei armate mici, dar puternice", cu o „perfecta incadrare si dotare, disciplina si instructie". La 1 aprilie 1941 structura de pace a armatei romane cuprindea: trei comandamente de armata (1, 3 si 4), sase comandamente de corp de armata (1-5 si 7), 20 comandamente de divizie, doua brigazi de fortificatii, Corpul de Munte cu patru divizii. Marele Stat Major, prin directivele operative, a asigurat, pana in iunie 1941, fiecare zona de operatii cu fortele si mijloacele necesare unor misiuni defensive, in concordanta cu estimarile privind intentiile fortelor adverse si noul statut politic si militar al Romaniei, avand Germania ca aliat si „garant" al noilor frontiere romanesti. Moldova dintre Carpati si Prut urma sa fie aparata de Armata a 4-a (din aprilie si Armata a 3-a), cu accent deosebit in sectorul de pe Prutul inferior si Dunare.
La operatia strategica ofensiva a Werhmacht-ului contra Uniunii Sovietice, alaturi de Germania (152 de divizii), Ungaria (3 brigazi), Slovacia (3 divizii), Italia (3 divizii) si Finlanda (18 divizii), Romania participa cu Armatele 3 si 4 Romane (circa 15 divizii) care numarau 325.685 militari. Ele constituiau impreuna cu Armata 1 Germana, Grupul de armate „general Antonescu", al trupelor germane care atacau U.R.S.S, inaintand pe directia generala nord-est.
Primul obiectiv al acestor forte era eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de nord.
Dispozitivul de lupta realizat pe frontul roman a fost urmatorul: Armata 4 Romana (general Nicolae Ciuperca), compusa din corpurile 2, 3, 4 si 5 armata, cu un total de 8 divizii de infanterie si o brigada de cavalerie, care era dispusa intre Gura Siretului si Comarna (sud-est Iasi), intr-un dispozitiv de doua esaloane; Armata 11 Germana (general Eugen von Schobert), compusa din 3 corpuri de armata, cu un total de 7 apoi 9 divizii de infanterie germana si 4 divizii de infanterie romana era dispusa in continuare pe Prut pana la Darabani; Armata 3 Romana (general Petre Dumitrescu) investita cu misiuni operative, doar de la 2 iulie 1941, era compusa din Corpul de Munte si Corpul de Cavalerie, in total 6 divizii si acoperea granita din Bucovina pana la Carlibaba. Sectorul Dunarii maritime era acoperit de forte ale Corpului 2 Armata, dispus in Dobrogea. Marele Cartier General roman mai avea doua divizii la dispozitie, care au intrat ulterior in sub ordinea germana, si aviatia de lupta, compusa din trei escadrile de bombardament, opt escadrile de vanatoare si doua de recunoastere si legatura.

Actiunile armatei romane in campania din est (22 iunie 1941 – 19 noiembrie 1942)

In fata Grupului de armate „general Antonescu" se gaseau trei armate sovietice care dispuneau de 30 de divizii de infanterie, 14 brigazi motorizate si 8 divizii de cavalerie.
La declansarea ostilitatilor, in zorii zilei de 22 iunie 1941, ordinul de atac al generalului Ion Antonescu suna astfel: „V-am fagaduit din prima zi a noii domnii si a luptei mele nationale, sa va duc la biruinta, sa sterg pata de dezonoare din CARTEA NEAMULUI si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.

OSTASI,

Va ordon: Treceti Prutul! Zdrobiti vrajmasul din Rasarit si Miazanoapte! Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti! Re impliniti in trupul Tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre...!" Ostasi! Plecati azi pe drumul biruintei lui Stefan cel Mare, ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii vostri cu lupta lor. Inainte! Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aici straja dreptatii si zid de aparare crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc!

Intrucat frontul romanesc era mai inaintat spre est decat restul frontului pana la Marea Baltica, s-a prevazut ca ofensiva pe Prut sa inceapa mai tarziu, atunci cand celelalte forte germane vor fi la acelasi nivel de inaintare. Astfel, in intervalul 22 iunie – 1 iulie 1941, de-a lungul Prutului s-au desfasurat actiuni militare locale, incursiuni de pe un mal pe celalalt ale ambilor adversari, un bombardament foarte puternic al aviatiei germano-romane, care a distrus 400 de avioane ruse la sol, executarea de capete de pod la Stefanesti, Sculeni si Ungheni, pe malul stang al Prutului, bombardamente sovietice asupra centrelor urbane romanesti din Moldova si Muntenia.
In etapa urmatoare (2-26 iulie 1941) urma sa se desfasoare ofensiva pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord. Se preconiza fortarea Prutului, ruperea apararii sovietice si inaintarea spre est pana la Nistru. Lovitura principala trebuia sa o de-a Armata a 11 germana, care trebuia sa ajunga pe Nistru intre Moghilev si Vadul Rascu. Armata 3 romana urma sa elibereze Bucovina de Nord iar Armata 4 sa execute actiuni demonstrative pentru fixarea inamicului, urmand sa inainteze mai tarziu, dupa inaintarea frontului in nord si la centru.
In zorii zilei de 2 iulie 1941, s-a trecut la ofensiva pe intreg frontul romanesc. Diviziile de vanatori de munte au atacat pe directia principala Radauti-Cernauti-Hotin, determinand Armata a 18-a Sovietica sa se retraga. La 4 iulie a fost eliberat orasul Cernauti, apoi cele doua corpuri de armata au trecut Prutul si, dupa patru zile de urmarire, au atins linia Nistrului.
In cadrul acestor actiuni, Divizia 2 Munte, comandata de generalul Ion Dumitrache, a fost varful de lance. Impreuna cu Divizia 8 Cavalerie, ea a fortat Prutul pe la Noua Sulita, indreptandu-se spre Hotin si ajungand la periferiile acestuia la 6 iulie. Atacul din ziua urmatoare a obligat fortele sovietice sa evacueze orasul si sa se retraga la est de Nistru. In felul acesta, pana la 9 iulie, marile unitati romane din Armata 3 au eliberat si detineau controlul asupra intregului teritoriu al Bucovinei de Nord. Patrunderea adanca in dispozitivul adversarului era de natura sa pericliteze flancul stang al frontului sovietic de sud-vest.
Marile unitati germane si romane din Armata 11-a Germana, au atacat din capetele de pod de peste Prut, au infrant puternica rezistenta a inamicului din masivul Cornesti si au eliberat orasul Chisinau la 9 iulie 1941. Pana la 14 iulie, toate fortele armate erau pe Nistru. Astfel, in intervalul 2-15 iulie, divizii sovietice din compunerea Armatei 18 au fost alungate la est de Nistru, iar fortele romano-germane au iesit pe cursul mijlociu al fluviului.
Fortele din Armata 4 Romana, dupa ce au realizat la 2 iulie trei capete de pod (Costuleni, est-Husi si Falciu), au inaintat simultan cu Armata 11 Germana, eliberand Basarabia de sud. Pana la 26 iulie si aceste forte au atins Nistrul.
Dupa 33 zile de razboi, intreaga Basarabie si Bucovina de nord erau eliberate. Comunicatul nr. 6 din 25 iulie 1941 al Comandantului frontului romano-german avea urmatorul continut: „Lupta pentru dezrobirea brazdei romanesti de la Rasarit s-a terminat. Din Carpati si pana la mare suntem din nou stapani peste hotarele strabune".
Pretul eliberarii a fost platit de armata romana cu 4.112 morti, 12.120 raniti si 5.506 disparuti, ceea ce reprezinta aproximativ 60% din efectivele angajate in operatiile din iulie 1941. Acest lucru dovedeste ca eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord „nu s-a facut prin plimbari demonstrative de osti in tinuta de razboi ci prin inclestari pe viata si pe moarte", ca „au fost duse lupte darze pentru cucerirea fiecarei pozitii, fiecarei linii de rezistenta", ca a curs „mult sange si multe vieti au fost aduse ca pret statuarii vesnice a dreptului romanesc pe aceste tinuturi", dupa cum apreciaza istoricul Gh. Margherescu.
Angajarea efectiva a armatei romane, la trecerea Nistrului si la actiuni ofensive la est de Nistru a fost oficializata de generalul Ion Antonescu, doar, dupa zece zile, adica la 27 iulie, cand a raspuns favorabil cererii exprese a lui Hitler in acest sens.

Actiunile armatei romane peste Nistru, la Odessa si in Stepa Nogai

Linia Nistrului, frontiera dintre Romania Mare si U.R.S.S., fusese puternic fortificata in perioada interbelica, cand se construise „linia Stalin", pe trei randuri de cazemate in beton pe malul stang al raului. Depasirea Nistrului era dificila si impunea o grea batalie. Armata romana va participa la aceasta batalie cu Armata 3 romana, alaturi si sub ordinele Armatei 11 germane. In zilele de 17-20 iulie 1941 marile unitati romane de munte si cavalerie au fortat Nistrul si au luat parte la strapungerea „liniei Stalin", dupa care, la est de Nistru au facut siguranta flancului stang al Armatei 11 germana si legatura ei operativa cu Armata 17 germana.
Angajarea armatei romane la trecerea Nistrului si la ofensiva in est a fost oficializata de Antonescu doar dupa zece zile, adica la 27 iulie 1941, cand a raspuns favorabil cererii exprese a lui Hitler in acest sens. A lipsit insa un tratat de alianta si o conventie militara cu Germania.
La Nistru si-a incetat existenta si Grupul de armate „general Antonescu". Armata 11 Germana a trecut direct sub ordinele Grupului de Armate „Sud" (maresal Rundstedt), cu misiunea de a continua inaintarea pana la Bug. Cele patru divizii romane care ii fusesera subordonate operativ la inceputul operatiunilor au fost trecute la Armata 4 Romana. Armata 3 Romana a fost pusa sub ordinele Armatei 11 Germane. Acest fapt marca o forma de integrare ne mai intalnita pana atunci si net dezavantajoasa pentru identitatea nationala a unei tari mici: subordonarea unei armate de campanie unui esalon strain de acelasi nivel. Misiunea acestei armate era urmarirea inamicului spre est, pana la Bug.
Dupa trecerea Nistrului prin doua capete de pod, Armata 4 Romana s-a pastrat sub ordinele Marelui I Stat Major roman si a primit misiunea sa cucereasca Odessa. A fost intarita si cu doua brigazi de fortificatie si o brigada blindata.
Orasul Odessa dispunea de o puternica garnizoana militara si de lucrari de fortificatii in arc de cerc impins mult spre nord-vest si cu flancurile sprijinite pe Marea Neagra. Lucrarile genistice erau bine camuflate si puternic aparate cu armament greu si automat. Informatiile comandamentului roman erau sumare. Sistemul parea dezarticulat si usor de strapuns. Acest lucru l-a facut pe generalul Ion Antonescu sa respinga oferta germanilor de a sprijini atacul Odessei cu aviatie si trupe specializate. Primul atac asupra liniei de centura (18 august) aduce confirmarea ca este vorba de o pozitie bine organizata pentru cucerirea careia erau necesare multa artilerie, consum mare de munitie, aviatie de bombardament si care de lupta.
Rusii faceau apararea Odessei cu forte importante: Armata independenta de litoral, cu trei divizii, trupe de infanterie marina din compunerea Flotei Marii Negre, Regimentul 54 Infanterie, un regiment de graniceri, aviatie si navele de razboi ale portului Odessa.
Atacurile succesive ale trupelor romane asupra Odessei nu au reusit decat sa faca mici patrunderi foarte greu platite. Desi s-au primit intariri, lipseau in continuare mijloacele de distrugere necesare. La 25 septembrie, comandantul Armatei a 4-a Romana, generalul Nicolae Ciuperca a fost inlocuit cu generalul Iosif Iacobici, fost ministru de razboi, avand ca sef de stat major pe generalul Tataranu, iar ca sef al artileriei armatei pe colonelul D. Petrescu. O schimbare insuficienta desi noua echipa era formata din oameni de mare valoare. Fortele si mijloacele ramaneau insa, aceleasi. In consecinta generalul Ion Antonescu a cerut interventia aviatiei de bombardament si a trupelor speciale germane pentru ruperea frontului. Noul comandant a organizat un puternic atac la aripa dreapta a armatei dar nu 1-a putut sprijini din plin cu artileria, datorita munitiei insuficiente. Astfel, trupele speciale germane, neavand sprijinul de foc necesar atacului, „au renuntat sa mai colaboreze la pregatirea atacului si astfel ofensiva nu a mai avut loc."
Lucrurile s-au schimbat dupa ocuparea Crimeii de catre trupele germane si incercuirea Sevastopolului. La 10 octombrie, trupele romane si-au reluat inaintarea, intrand in Odessa. Au facut putini prizonieri pentru ca din putinii ostasi rusi ramasi, multi, in haine civile, s-au ascuns in oras si au inceput lupta de partizani.
Intre 8 august si 16 octombrie 1941, Armata 4 Romana a inregistrat pierderi excesivi de mari: 17.729 morti, 63.345 raniti si 11.471 disparuti. Aceste mari pierderi s-au datorat dotarii insuficiente a trupelor romane, angajarii lor pe masura sosirii, in dauna unei actiuni concertate cu maximum de potential si desigur, inversunatei rezistente a trupelor sovietice.
Efortul disperat si marile pierderi in cucerirea Odessei au obligat comandamentul roman sa retraga in tara majoritatea fortelor Armatei 4 Romane. Au ramas doar diviziile 1 si 2 infanterie din Corpul 6 Armata comandat de generalul Dragalina, pentru paza si supravegherea teritoriului. Ulterior, aceste divizii au fost trimise in zona Harkov, unde au luat parte la operatiile de oprire a ofensivei ruse din februarie 1942 si de unde in iunie-august au participat la marea ofensiva germana dintre Don si Donet, spre Stalingrad si Caucaz.
Odata cu caderea Odesei intreg teritoriul dintre Nistru si Bug a fost eliberat. Administrarea acestui teritoriu a fost preluata de catre Romania. Germania a incercat sa impuna Romaniei acceptarea schimbului Transilvaniei de Nord, pierduta prin Dictatul de la Viena, cu Transnistria, schimb considerat de Antonescu inacceptabil. Guvernator al Transnistriei a fost numit prof. univ. Gh. Alexeianu.
In paralel cu actiunile de la Odesa, unitatile Armatei a 3-a Romane, dupa o oprire de circa zece zile au trecut raul Bug. Regiunea dintre Bug si Nistru, ca urmare a inaintarii trupelor germane la est de Kiev, fusese evacuata de trupele ruse. Armata 3 Romana a inaintat si a luat pozitie pe Nipru la nord-est de Berislav, pentru a asigura flancul si spatele Armatei 11 Germana, care trecea Niprul pe la Berislav. Timp de cinci zile, trupele romane au respins trei incercari ale rusilor de trecere peste Nipru.
Comandamentul german planuia ca Armata 1 I Germana, care trecuse Niprul inferior, sa se indrepte cu o parte din forte (C. 54 A) spre Crimeea, iar cu cealalta parte (C. 30 si 49 A) spre est, urmarind cucerirea Stepei Nogai ca si alungarea spre est a fortelor ruse. Generalul von Mannstein, noul comandant al Armatei a 11-a, intelegand miza Crimeii in contextul politico-strategic dar si dificultatea mare a cuceririi ei, a decis ca si Corpul 49 Armata, plus o divizie din C. 30 A, sa fie indreptate spre Crimeea, solicitand generalului Petre Dumitrescu ca trupele romane din Armata 3, sa treaca pe la Berislav si sa ia in primire misiunea de urmarire a inamicului spre est, alaturi de C. 30 A.
In zilele de 19-21 septembrie 1941, trupele romane au trecut Nistrul si s-au indreptat spre est. Inamicul si-a oprit retragerea si s-a instalat pe o linie orientata nord-sud: Mihailov-Melitopol, sprijinita la nord de Nipru si la sud pe Marea de Azov, cu o lungime de circa 110 Km. Trupele romane trec de la urmarire in dispozitiv de lupta in fata inamicului, pentru a acoperi spatele Armatei 11 Germane, care opera, cu grosul, inspre Crimeea. Dispozitivul cuprindea de la nord spre sud, Corpul de Munte, apoi Corpul de Cavalerie si in flancul drept Corpul 30 Armata Germana. Toate batalioanele au intrat discret in linia intai. Pozitia din Stepa Nogaica nu avea nici un punct de sprijin, nici un obstacol natural, nici o acoperire, in tot lungul ei. In fata, inamicul avea armatele 9 si 11 ruse, cu 12 divizii proaspete sau reconstituite. In ziua de 25 septembrie, a inceput seria atacurilor sovietice, prin care au reusit sa realizeze unele brese in diverse sectoare ale dispozitivului romano-german. „Infanteria rusa inainta in picioare la atac, soldatii unul langa altul si pe mai multe valuri. Regimente intregi au fost secerate de artileria si mitralierele romane. Mare parte din ei au fost gasiti cu sticle de votca in buzunar, apreciaza un analist al operatiilor. Cu eforturi deosebite, cu readucerea pe acest front a fortei Corpului 49 Armata si a Diviziei Leibstandarte, orientate anterior spre Crimeea, trupele romano-germane restabilesc situatia si reusesc sa mentina linia frontului.
Rezolvarea definitiva a situatiei creata in Stepa Nogaica, pe acest front, s-a realizat prin ofensiva Grupului I Blindat, comandat de generalul von Kleist, aflat pe Nipru in zona Zaporojie-Dniepropetrovsk la nord de locul bataliei. Aceste forte au inaintat in directia sud-est si au reusit sa incercuiasca armatele 9 si 18 ruse. In zilele de 1-3 octombrie, fortele sovietice au fost obligate sa isi inceteze atacurile si sa se retraga. Sunt apoi atacate si din fata si din spate si distruse in zona Bol. Tomak-Mariopol-Berdiansk. S-au capturat 65 mii de prizonieri, 500 tunuri si 125 tancuri.
Dupa batalia din Stepa Nogaica, Armata 3 Romana a primit misiunea sa asigure protectia litoralului de nord al Marii de Azov, cu brigazile 5 si 6 cavalerie, iar brigazile 8 cavalerie, 1 si 4 munte au fost puse la dispozitia Armatei 11 Germane, pentru paza coastei orientale a Crimeii si a opera in contra partizanilor din muntii Crimeii. Divizia 2 Munte, profund marcata de luptele din Stepa Nogaica, redusa la 54% din efectivul de razboi, a fost retrasa de pe front in tara pentru refacere.

Sus

Participarea romanilor la luptele din Crimeea

Marile unitati romane trecute in Crimeea au luat parte, in iarna 1941-1942, la operatiile de oprire a inaintarii inamicului debarcat la Feodostia pe coasta orientala a peninsulei si apoi la ofensiva pentru distrugerea lui. Atacul inamicului debarcat la Feodostia a inceput la 15 ianuarie 1942, cu doua corpuri de armata germane si Corpul de Munte roman, iar la 17 ianuarie, inamicul era aruncat in mare, lasand capturati 10.000 prizonieri, 177 tunuri si 85 care de lupta.
La sfarsitul lunii ianuarie 1942, la cererea generalului von Mannstein, comandantul tuturor fortelor germane si romane din Crimeea, maresalul Ion Antonescu a mai trimis in Crimeea diviziile 10 si 18 infanterie. Divizia 10 a primit misiunea sa asigure coasta apuseana a Crimeei, in special portul Eupatoria, unde inamicul esuase in incercarea de a realiza un cap de pod, iar Divizia 1 8 Infanterie a intrat in dispozitiv pe frontul din peninsula Kerci. In aprilie 1942 au mai fost trimise pe front Divizia 19 Infanterie si comandamentul Corpului 7 Armata, cu toate unitatile neindivizionate, intre care si Regimentul 7 Artilerie Grea».
In iarna si primavara anului 1942 in peninsula Kerci s-au desfasurat actiuni de mare amploare. Mai intai au fost respinse doua puternice ofensive; pornite din peninsula Kerci spre vest si o ofensiva pornita din Sevastopol. Desi superior numeric, inamicul nu a reusit nici sa iasa din peninsula Kerci, nici sa rupa dispozitivul de incercuire de la Sevastopol.
La inceputul lunii mai 1942, au trecut la ofensiva trupele germane 5i romane pe frontul de la Parpaci in peninsula Kerci. Pe un front de 18 km rusii concentreaza doua armate, cu 26 de mari unitati, din care 17 divizii de infanterie si 4 brigazi blindate. Armata 11 Germana avea 5 divizii germane de infanterie, o divizie blindata germana si Corpul 7 Armata roman cu diviziile 10 si 19 infanterie si brigada 8 cavalerie. Actiunea ofensiva a reusit pe deplin prin ruperea frontului inamic in flancul sau stang si apoi prin incercuirea grosului fortelor aflate in adancime la flancul drept. „In cinci zile intreaga peninsula Kerci era curatata de inamic. Sase divizii germane si trei divizii romane au distrus 26 de mari unitati I ruse... Planul ofensiv a, fost magistral intocmit, iar executia impecabila. A, fost o batalie de conceptie napoleoneana. S-au capturat 770.000 prizonieri, 1.133 tunuri ,si 258 care de lupta „.
Cel de-al doilea punct al teatrului de lupta din Crimeea a fost fortareata Sevastopol. La operatia pentru cucerirea Sevastopolului au luat parte 7 divizii germane si Corpul de Munte roman, comandat de generalul Avramescu si avand in compunere diviziile 1 si 4 munte, 18 infanterie si trei divizioane de artilerie grea, dispuse pe un front de 35 km. Adversarul facea apararea cu o armata compusa din 7 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, luptand pedestru si trei brigazi de marinari, beneficiind de considerabile lucrari de fortificatii completate cu zone naturale defensive. La un raport de forte echilibrat, germanii si-au asigurat superioritatea cu numeroasa lor artilerie grea. Au fost aduse in fata Sevastopolului tunuri de 190 mm, mortiere si obuziere de 305, 350 si 420 mm, plus doua piese speciale de calibrul 600 mm, ca si celebrul tun de 800 mm „Dora", cu teava de 30 mm si un afet cat o cladire cu doua etaje I Atacul general a inceput cu un masiv bombardament de aviatie si artilerie, pe durata a cinci zile, asupra intregului dispozitiv sovietic. La 7 iunie 1942, a inceput atacul infanteriei. Luptele au fost de o violenta extraordinara si au durat aproape trei saptamani. „In acest timp fiecare adapost, fiecare cuib de rezistenta, fiecare constructie betonata, sau nu, a fost cucerita prin lupta. Trupele ruse aveau ordin sa moara pe loc. Sub conducerea fanatica a comisarilor comunisti, soldatii rusi au depus o rezistenta nezdruncinata, aparand, care fortificatie cu o tenacitate extraordinara".
La 1 iulie, trupele germane au intrat in ora 5, dar batalia a mai continuat pana la 4 iulie in peninsula Herson, unde rusii au incercat sa rupa frontul german ca sa ajunga in munti. Pierderile au fost extrem de mari (90.000 prizonieri rusi si un numar extrem de mare de morti si raniti), iar epuizarea trupelor era totala.
 

Prezenta romanilor in batalia de la Stalingrad

Simultan cu actiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva in spatiul dintre Donet si Don spre Stalingrad si Caucaz. Obiectivul lui Hitler era sa ajunga pe Volga ca sa opreasca aprovizionarile rusesti pe fluviu si sa cucereasca regiunea petroliera din Caucaz.
La inceputul lunii august 1942, Grupul de Armate „A" a trecut Donul pe la Rostov si a inceput inaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate „B" a inceput atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabila a frontului la aripa lui de sud. In consecinta, maresalul Ion Antonescu este solicitat si pune la dispozitia comandamentului suprem german doua armate romane: Armata 3 Romana (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate in patru corpuri de armata si Armata 4 Romana (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate in 2 corpuri de armata. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate „B" si, pana la 15 octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene si germane, un sector de front in lungime de 110 km pe bratul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusa intru-un sector excesiv de larg pentru fortele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, in Stepa Kalmuca, intr-un teren uscat, nisipos si sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepa.
O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Romane era prezenta pe malul de sud al Donului a trei capete de pod rusesti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare si foarte periculos. De la intrarea in dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punandu-se la dispozitie aviatie, tancuri si artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operatie si nici un atac cu forte mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana si-a plasat toate fortele in linia intai, ramanand fara nici o rezerva, pe un front care era de doua ori mai lung decat puteau acoperi, normal, trupele romane. Primise, in schimb promisiunea ca i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului cele doua armate romane au fost puse intr-o stare de inferioritate fata de un inamic inzestrat cu puternice si moderne mijloace de lupta. Ele erau lipsite de armament antitanc pe masura tancurilor rusesti. Cel care exista era la nivelul primului razboi mondial, iar infanteria nu dispunea decat de sticle cu benzina si somoioage de paie, mijloace improvizate cu efecte minime. Armamentul antitanc al trupelor romane era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu munitie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte putina iar cererile la germani nu au fost onorate. In sectorul Armatei 4 fasiile diviziilor erau mari (25-40 km), in rezerva existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand incepea ofensiva sovietica, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.
Inamicul avea in fata trupe considerabile. Fata de cele trei armate romano-germane rusii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de tragatori, 19 brigazi de infanterie, 51 brigazi blindate, 7 divizii de cavalerie si 4 flote aeriene.
In ziua de 19 noiembrie, rusii au trecut la ofensiva de mari proportii la vest si sud de Stalingrad. In sectorul Armatei a 3-a Romana, ofensiva rusa a inceput din doua capete de pod, la centrul si in flancul drept al armatei, cu forte mult superioare in tancuri si cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua directii intre care au fost incercuite trei divizii romane (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pana in seara de 19 noiembrie, pe langa cele trei divizii incercuite, diviziile 9 si 14 fusesera distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase in sectorul Armatei 6 Germane. Pana la 25 noiembrie Grupul Lascar, desi a incercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre si a fost lichidat.
Incepand cu 20 noiembrie, inamicul a dezlantuit o ofensiva puternica si in sectorul Armatei a 4-a Romana, la sud de Stalingrad. Rusii au reusit sa rupa frontul intre diviziile 1 si 20 infanterie, au impins-o pe aceasta din urma spre nord si au prins-o in incercuire alaturi de Armata a 6-a Germana, au distrus divizia 2 infanterie si au aruncat de pe pozitie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele doua ofensive sovietice au inchis clestele incercuind Armata a 6-a Germana.
Corpul 1 armata roman (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativa, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost incercuite. De asemenea Corpul 7 armata a fost puternic lovit la inceputul lunii decembrie 1942.
Operatiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reusit. La ea a fost angajat si Corpul 6 armata roman.
La 26 decembrie 1942 s-a declansat o noua contralovitura sovietica ceea ce a insemnat esuarea tuturor tentativelor de restabilire a situatiei.
Infrangerea din Cotul Donului a generat incordarea relatiilor romano-germane si acuzatii la adresa militarilor romani care nu au vrut sa lupte si s-au facut vinovati de situatia tragica ce s-a creat Armatei a 6-a Germane.
In realitate romanii au luptat ca la Marasesti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extrema, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, romanii neavand armamentul necesar pentru a riposta. Maresalul Manstein aducea grave acuzatii romanilor. In scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu catre maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzatii romanilor, seful armatei romane face dovada clasica de ceea ce inseamna mandria si demnitatea unui comandant daruit, obligat sa suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificata din vina comandamentului german. Maresalul roman „trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportarii trupelor sovietice..., ceruse intarirea frontului defensiv prin armament si munitie, dovedise ineficienta rezistentei liniare, slabe peste tot, statice, fara rezerve si fara posibilitatea de interventie a comandamentului. Nu se luase nici o masura.
Maresalul Manstein este obligat sa recunoasca partea de vina a comandamentului german si „serviciile aduse cauzei comune de catre Romania".
Apoi, generalul von Hauffe, in raportul intocmit asupra operatiilor din sectorul Armatei a 3-a Romane aprecia „ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele romane ,s-au luptat cu vitejie si au consimtit sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost sef al detasamentului de legatura cu Armata 4 Romana in timpul acestei batalii scria: „Prabusirea frontului roman in Cotul Donului si in Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care in nemarginita ei ingamfare dadea aliatilor misiuni la care nu puteau face fata".
Bilantul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii romane participante, patru divizii de infanterie si o divizie de cavalerie au fost incercuite, patru divizii de infanterie si divizia blindata au suferit pierderi grele, iar patru divizii au ramas in aceeasi forma combativa. Armatele 3 si 4 romane, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germana privind angajarea fortelor „oricum si oriunde", folosirea abuziva a trupelor romane si despartirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar in folosul trupelor si sectoarelor germane, fara a tine cont de nevoile sectoarelor romanesti; atribuirea de misiuni trupelor romane care le depaseau capacitatea tactica si operativa; comportamentul inadecvat fata de militarii romani si nerespectarea regulilor elementare ale unui razboi de coalitie.
Dupa batalia Stalingradului, Armata 3 Romana a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stanga. Armata 4 Romana a fost retrasa pe un aliniament mai inapoi, dupa ce pierduse Corpul 6 Armata si a fost intarita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operatiile Grupului de Armate Hoth, intre 12 si 23 decembrie, in scopul salvarii trupelor incercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat si dupa alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiintat. Armata 4 Romana si-a pierdut astfel, orice valoare operativa.
Pe frontul Armatei 3 Romana si a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, rusii au reluat ofensiva in Cotul Donului, inaintand vertiginos spre vest. Armata 3 Romana a fost scoasa definitiv din lupta.
Astfel, ramasitele celor doua armate romane au fost trimise in tara pentru refacere si organizare.

Participarea trupelor romane la luptele din Caucaz

Un sector distinct al frontului de est unde au luptat si cateva mari unitati romane, simultan cu actiunile din Cotul Donului, a fost cel din Caucaz. Conform Directivei nr. 41 a lui Hitler pentru campania de vara 1942, planul german viza: lichidarea trupelor sovietice din Crimeea; ocuparea Voronejului, ceea: ce ar fi expus atat partea centrala a Rusiei la sud-est de Moscova, cat si Stalingradul; incercuirea si lichidarea principalelor forte sovietice din Cotul Donului; ocuparea Stalingradului. Dupa aceea fortele germane urmau sa fie orientate spre Caucaz, pentru a pune stapanire pe zona petroliera Maikop-Groznii Baku si de a ajunge la granita Turciei pentru a o forta sa intre in razboi alaturi de puterile Axei.
Oprirea germanilor la Voronej de catre rusi, esecul preconizatei incercuiri a sovieticilor in Cotul Donului ca si succesul facil al nemtilor in ocuparea Rostovului, l-au determinat pe Hitler sa isi schimbe planul initial. In loc sa dezvolte succesiv operatiile, sa ocupe Stalingradul cu grosul fortelor si apoi sa trimita acele forte in Caucaz, Hitler s-a hotarat sa execute simultan doua operatii: ocuparea Stalingradului si ofensiva spre Caucaz. El spera ca astfel, prin taierea caii de aprovizionare a Rusiei pe Volga si ocuparea cele trei centre ale industriei petroliere, din Caucaz, in foarte scurt timp sa distruga complet economia sovietica. Ocuparea orasului Baku era prevazuta pentru sfarsitul lunii august 1942.
Daca intregul plan german pentru 1942 in sud-estul Rusiei era ambitios si hazardat, presupunand dispunerea fortelor pe doua directii diferite, aceleasi trasaturi le avea si planul de cucerire a Caucazului. El subaprecia capacitatea de rezistenta a rusilor si isi propunea sa realizeze in Caucaz prea multe directive deodata.
Constient de pericolul patrunderii germanilor spre Baku, comandamentul sovietic si-a pregatit defensiva: 90 mii civili, zi si noapte, in august si septembrie 1942, au construit fortificatii, amplasamente de artilerie, santuri antitanc. In jurul orasului Baku au fost construite zece linii de aparare. Armata Rosie dispunea in Caucaz de suficiente rezerve, constituite in Frontul Transcaucazian, comandat de generalul Tiulenev. In plus exista si posibilitatea aprovizionarilor pe Marea Caspica de la Krasnovodsk la Baku.
Dupa o retragere grabita din Kuban si Caucazul de nord, regiunea agricola cea mai bogata care mai ramasese Uniunii Sovietice in partea ei europeana, sovieticii au reusit sa opreasca ofensiva germana prin darzenia deosebita a trupelor, prin aliniamentele naturale de aparare si prin uriasa munca pregatitoare depusa de soldati si populatia civila la realizarea liniilor de fortificatii. Au fost realizate 100 mii de amplasamente pentru tehnica de lupta, 800 km santuri antitanc, obstacole antiinfanterie pe o lungime de 300 km si 1600 km transee.
Oprirea efectiva a inaintarii coloanelor de tancuri germane s-a produs la cativa kilometri vest de Vladicaucaz, printr-o lovitura nimicitoare data de trupele sovietice. Dupa aprecierile sovieticilor germani au pierdut in cinci zile de lupta 140 tancuri, 2.500 autovehicule, o mare cantitate de armament si 5.000 de oameni socotindu-i numai pe cei morti gasiti pe campul de lupta.
Din acest moment germanii nu au mai intreprins actiuni ofensive, sperand sa reia inaintarea in primavara urmatoare. Cum, insa, lucrurile evoluau pe dos la Stalingrad, sovieticii preiau initiativa si planuiesc inchiderea coridorului de retragere a germanilor spre Rostov si izolarea trupelor din Caucaz din peninsula Taman – drumul pe care trupele germane si romane se puteau retrage in Crimeea. Din mai multe motive sovieticii nu au putut realiza acest plan si inaintarea lor a fost incetinita de retragerea organizata a adversarului.
Situatia de la Stalingrad a impus ca Grupul de Armate "A" (von Kleist), care ajunsese pe pantele d nord ale muntilor Caucaz pana in zona Groznii, sa se retraga cu Armata I Blindata pe la Rostov si ca Armata 17 Germana prin Kuban. In cadrul acestei din urma armate se aflau si diviziile 1, 2 si 3 munte romane, 10 si 17 infanterie si 6 si 9 cavalerie. La inceperea retragerii, Armata 17 se afla pe aliniamentul Novorosisk (pe coasta Marii Negre) pana la Nalcik unde se gasea Divizia 2 Munte. In fata acestei armate se afla Grupul de armate Ieremenko, compus din 5 armate cu un total de 36 divizii infanterie, 37 brigada de tragatori, mai multe brigazi blindate si doua flote aeriene. Conditiile retragerii au fost foarte grele di. cauza drumurilor desfundate. For(ele romano-germane s-au retras spre aliniamente succesive, pivotand spre dreapta la Novorosisk, pana la linia aleasa pentru rezistenta in capul de pod Kuban. Inamicul, foarte activ si pe timp de iarna, incerca prin toate mijloacele sa impiedice trupele germane si romane sa se stabilizeze pe o pozitie si sa le impinga direct in Crimeea. Superioritatea sa numerica ii permitea realizare acestui lucru. Rusii s-au straduit prin atacuri masive repetate (sfarsitul lui aprilie 1943, 26 mai-6 iunie 16-22 iulie, 7-12 august) sa isi realizeze planul. Germanii rezistau, Hitler voind sa mentina capul de pod Kuban ca baza de plecare a ofensivei de vara. Rusii si-au dovedit superioritatea si nu mai putea fi vorba de reluarea ofensivei germane. Retragerea nemtilor din zona nord Marea de Azov, l-a obligat pe Hitler solicitat in acest sens si de Ion Antonescu, sa ordone la 4 septembrie 1943 retragerea din Kubar Ariergarda a trecut la Kerci in noaptea de 9/10 octombrie 1943. S-a terminat, astfel, batalia defensiva di Kuban, care a durat sapte luni si jumatate si in care trupele romane au avut o comportare onorabila. Armata romana a luptat in Caucaz cu 64.606 militari, din care a pierdut 1598 morti, 7.264 raniti si 806 disparuti.

Luptele din Crimeea (octombrie 1943-mai 1944)

Incepand cu 9 octombrie 1943 si pana la 12 mai 1944 Crimeea avea sa fie din nou teatrul unei confruntari de mari proportii intre cei doi adversari. Partea germano-romana avea in Crimeea Armata 1 Germana, formata din doua divizii germane si sapte romane, din care nici una blindata, cu care nu s putea realiza o aparare eficienta in folosul aripei de sud a frontului de est. In Stepa Nogaica, rusii inainta rapid amenintand sa inchida istmul Perekop, iar in Marea Neagra detineau superioritatea navala. O evacuare pe mare risca mult. In consecinta, comandantii Arrnatei 17 si a Grupului de Armata „ A" a pregatit retragerea din Crimeea, dar Hitler nu a aprobat si la I noiembrie 1943 Armata 17 a fost incercuita in Crimeea, fara alte legaturi decat pe apa si in aer cu restul trupelor. Generalul Ion Antonescu est si el ingrijorat de soarta trupelor romane din peninsula, intelege inutilitatea rezistentei si propune in scris lui Hitler evacuarea imediata. Refuzand, Hitler promite sprijin cu blindate, amiralul Doenitz asigura ca dispune de mijloace in Marea Neagra pentru ca in 40 zile sa evacueze pe cei 200 raniti luptatori si materialul militar.
La sfarsitul lui octombrie si inceputul lui noiembrie, rusii au atacat la Perekop si la Kerci, reusind s realizeze capete de pod amenintatoare. Diviziile romane au participat astfel, in dispozitivul initial d aparare: diviziile 10 si 19 infanterie erau dispuse la nord si nord-est in istmul Perekop; divizia 9 cavaleri la vest de Perekop, pentru supravegherea litoralului; in peninsula Kerci se aflau diviziile 6 cavalerie si munte, ultima in rezerva frontului de aici in muntii Yalta si pe coasta de sud se aflau exclusiv Corpul d Munte cu diviziile 1 si 2 munte romane.Dupa ce criza de la inceputul lunii noiembrie a fost depasita, presiunea rusa a scazut si trupele romano-germane au atacat capetele de pod realizate de rusi.
Dar s-a intamplat ca Armata 6 Germana, aflata la nord de Niprul inferior sa fie respinsa la 31 ianuarie 1944 spre vest si astfel sa se spulbere ultima speranta pentru trupele din Crimeea de a fi eliberate pe uscat. Ion Antonescu considera ca nu mai exista nici un motiv ca trupele romane sa mai ramana in Crimeea, dar Hitler refuza sa accepte o evacuare. A facut-o si in februarie 1944, cand Ion Antonescu 1-a vizitat in Germania si la sfarsitul lui martie, cand printr-o scrisoare Ion Antonescu solicita sa admita evacuarea „de buna voie". Soarta trupelor din Crimeea era astfel definitiv pecetluita.
Raportul de forte era favorabil rusilor. Ei aveau la Perekop Frontul 4 Ucrainian care dispunea de 18 divizii de tragatori si doua corpuri de armata blindate. Trupele romano-germane numarau trei divizii iar in rezerva o parte din Divizia 3 Germana. La Kerci, rusii aveau 10 divizii de tragatori si 100 care de lupta, iar apararea avea 4 divizii, din care 2 romane, iar in rezerva restul Diviziei 3 Germana.
Ofensiva rusa in istmul Perekop a inceput la 7 aprilie cu o larga pregatire de artilerie urmata de atacurile masive cu tancuri si apoi de infanterie. Trupele germane si romane, doua divizii, rezistau si „valuri de atac ruse erau transformate in mari gramezi de morti si raniti". Totusi, in noaptea de 9/10 aprilie, rusii au debusat in campia Crimeii. Situatia operativa in peninsula se complica rapid, Armata 17 Germana nu mai poate contraataca si se impune retragerea tuturor fortelor germano-romane din Crimeea. Are loc, mai intai, retragerea lor spre Sevastopol, sub presiunea tot mai puternica a inamicului. Pana la 18 aprilie, toate fortele romano-germane, s-au concentrat in zona Sevastopol, inregistrand insa, pierderi insemnate. In intervalul 9-18 aprilie 1944, Armata 17 a pierdut 111.000 oameni, ramanand doar 78.000 de germani si 46.000 romani.
Ion Antonescu continua sa solicite retragerea trupelor din Crimeea si dispunerea lor in fata cavaleriei rusesti care se apropia de teritoriul romanesc. Totusi trupele romane au ramas in dispozitivul Sevastopol cu diviziile 1 si 2 munte, 10 infanterie si unitati ale Corpului de Munte in sectorul de nord si cu diviziile 3 munte, 19 infanterie, 6 si 9 cavalerie si unitati ale corpului de cavalerie in sectorul de sud. Toate aceste trupe romane au fost subordonate comandantilor de corpuri de armate germane.
Inamicul avea in zona Frontul 4 Ucrainian cu trei armate si un total de 24 divizii de tragatori, un corp de blindate, 2-3 divizii de artilerie etc. Era clar ca Armata 17 Germana nu putea rezista si s-a cerut din nou acordul lui Hitler pentru retragere. Acesta cerea Armatei 17 sa reziste pana cand asteptata debarcare de vest va fi zdrobita, timp in care Turcia va fi mentinuta neutra. El punea in cumpana si marea importanta politica si economica a Crimeii, precum si speranta ca urmau sa apara armele noi si pana atunci Crimeea trebuia mentinuta. Pe de alta parte cele 25 divizii rusesti trebuiau tinute pe loc la Sevastopol cat mai mult timp si cu cat mai multe pierderi, altfel rusii le deplasau in scurt timp in alt punct al frontului.
Intre 25 aprilie si 3 mai, la noi insistente ale lui Ion Antonescu sunt aduse in patrie ca sa apere acolo locurile lor de nastere inundate de inamic: 29.000 romani dar si 13.400 germani, 6.00(` raniti germani, 2.000 raniti romani, 15.000 voluntari rusi, 700 soldati slovaci, 4.500 prizonieri si 3.000 civili).
In zilele de 5-7 mai 1944, rusii au atacat in ambele sectoare de la Sevastopol cu forta formidabila, reusind sa distruga sectoarele a doua divizii germane si sa patrunda adanc in spatele frontului. In seara zilei de 7 mai, Hitler a aprobat evacuarea regiunii Sevastopol. Ea s-a facut cu foarte mai greutati sub atacurile si bombardamentele de aviatie si artilerie ale rusilor. Au fost scufundate vasele „Totila", cu 4.000 oameni, „Teja", cu 5.000 oameni, vasele „Romania", „Danubius", „Helga" si „ Gneisenan". In noptile de la 9 pana 11/12 mai au mai fost evacuati 25.697 luptatori, 6.011 raniti iar in afara de acestia 8.100 s-au inecat.
In total intre 12 aprilie si 13 mai, au fost evacuati 130.000 de germani si romani din 230.000; aviatia a transportat si ea 21.457; 57.500 au fost morti si disparuti iar la 20.000 nu li se cunoaste soarta. Romanii au pierdut 22.522 de militari, ceea ce inseamna 34% din efectivul aflat in Crimeea.

Apararea teritoriului national. Batalia din Moldova

In sectorul Grupului de Armate Sud, superioritatea rusa a devenit coplesitoare si a obligat armatele germane la o retragere continua pe tot intinsul Rusiei vestice, pana cand frontul a ajuns pe teritoriul romanesc.
In februarie 1944, linia frontului a ajuns pe teritoriul romanesc al Moldovei si Basarabiei, unde au intrat masiv in dispozitiv de lupta si trupele romane, cu ajutorul lor, oprindu-se inaintarea rusilor si consolidandu-se aripa de sud a frontului de est. Batalia din Moldova si Basarabia, din vara anului 1944, pentru apararea pamantului romanesc, avea sa fie ultima mare batalie a Armatei Romane pe frontul de est.
Linia frontului urma inaltimile de la vest de Siret, din Bucovina pana la sud de Pascani, apoi linia Tg. Frumos-Podul Iloaiei-masivul paduros Cornesti-nord Chisinau-Tighina-Nistru pana la varsarea Marea Neagra, cu un cap de pod rusesc la nord de Liman. Din acest front, lung de 650 km, 300 km erau acoperiti de trupele romane, incluse Grupului Armate" Ucraina de sud", comandat, incepand cu 24 iulie 1944, de generalul Friessner si cuprinza Grupul Wohler, cu Armata 80 Germana (generalul Wohler) si Armata 4 Romana (generalul Racovita) dispus din Bucovina pana la Prut; Grupul Dumitrescu, cu Armata 3 Romana (generalul P. Dumitrescu Armata 6 Germana (general Fretter-Pico), dispus pe frontul basarabean. In total, pe acest front, erau puse 21 divizii germane si 23 divizii romane (inclusiv 4 brigazi de vanatori de munte). In rezerva se ai 4 divizii germane si 3 divizii romane.
Dispozitivul de lupta si pozitia erau destul de tari, cu exceptia sectorului Tg. Frumos-Iasi, unde inamicul domina de pe pozitie mai inalta, si a zonei Nistrului de jos, unde capul de pod pe malul drept, pe o lungime de 15 km, primejduia flancul drept al frontului. Configuratia de ansamblu a acestei pozitii a pronuntate asemanari cu cea a frontului de la Stalingrad. In conceptia lui Friessner, chiar in mometele preluarii comenzii, s-ar fi impus retragerea apararii pe Prut tocmai pentru a evita o situatie similara Hitler si Ion Antonescu nu au inteles similitudinea cu Stalingradul si nu au acceptat ideea lui Friessner. Comandamentul sovietic avea in Moldova si Basarabia Frontul 2 Ucrainian (generalul Malinovs dispus in sectorul de vest de Prut si. Frontul 3 Ucrainian (general Tolbuhin), dispus in sectorul basarab al frontului. Rusii dispuneau de circa 94 divizii de tragatori, 7 corpuri blindate, un corp de cavalerie doua armate aeriene. Comanda suprema a tuturor acestor forte o avea maresalul Timosenko.
Ofensiva sovietica pregatita minutios si cu realizarea unei densitati de foc pe care germanii nu o putusera realiza niciodata pe toata durata razboiului, a inceput la 20 august 1944 pe intregul front dintre Siret si Nistru, dar in doua zone cu presiune maxima: zona Podul Iloaiei-Iasi si zona capului de pod de Nistru, nord Liman. In aceste sectoare se aparau exclusiv trupe romane: Diviziile 5 Cavalerie s Infanterie la vest de Prut si 4 Munte, 21 Infanterie in Basarabia. La inceput s-a executat o pregatire artilerie cu intensitate formidabila de o ora si jumatate, care a impus unor divizii romane sa se retraga chiar din timpul pregatirii de artilerie. Ofensiva infanteriei si tancurile au dus inca din prima zi realizarea a doua patrunderi in frontul romano-german. Era de asteptat ca inaintarea rusilor sa continuu doua zi si sa arunce armata din Moldova spre vest, iar Grupul general Dumitrescu sa fie incercuit in sudul Basarabiei. In consecinta, in acord cu Ion Antonescu, aflat pe front la 20-21 august, generalul Friessnf hotarat oprirea inaintarii inamicului pe linia Carpatilor Orientali si linia fortificata Focsani-Galati. Dar a mai apucat sa o faca, fiind arestat la 23 august 1944, in Palatul regal, din ordinul Regelui Mihai.
S-a produs, astfel, o cotitura de mari proportii in desfasurarea razboiului si in istoria poporului rom. In seara zilei, Regele a anuntat la radio un armistitiu inexistent si a ordonat armatei romane sa inceteze razboiul contra armatelor sovietice. Rusii insa, nu stiau de vreun armistitiu si au continuat operatiunile contra armatelor romane, facand prizoniere toate trupele romane din Moldova si Basarabia, ajunse din urma de catre rusi. Au impartasit aceasta soarta, luand calea lagarelor de prizonieri din Rusia 114.000 militari romani, capabili inca de lupta. Astfel, s-a consumat ultima mare batalie pentru salvarea neamului, impotriva monstrului rasaritean. „O politica de o usurinta fara precedent in istorie, politica unor partide din opozitie, arestarea maresalului in palatul regal si ordinul regelui de a inceta razboiul contra Rusiei, au permis trupelor rusesti sa treaca peste linia Focsani-Galati fara nici o lupta" – spunea Gh. Margherescu.

3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite. Operatiile militare desfasurate de armata romana in perioada 23 august 1944 – 12 mai 1945

Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, la 23 august 1944, ce s-a produs concomitent cu inlaturarea de la putere a maresalului Ion Antonescu si declansarea luptei impotriva Wehrmachtului nazist, intr-un context extraordinar de complex in care nu se precizase cu claritate infrangerea Germaniei naziste si in care nu se incheiase Conventia de armistitiu cu Natiunile Unite, a reprezentat un moment important in istoria celui de-al doilea razboi mondial, ale carui consecinte pentru desfasurarea razboiului au fost apreciate de la inceput ca fiind incalculabile .
Ducand la indeplinire ordinele Marelui Stat Major, care pentru prima data in cursul celui de-al doilea razboi mondial si-a asumat atributele conducerii la nivel strategic a organismului militar national, armata romana a reprezentat principalul instrument si elementul hotarator al asigurarii victoriei asupra trupelor germane de pe teritoriul national aflat sub jurisdictia guvernului roman in perioada 23-31 august 1944. Acest lucru a fost posibil datorita faptului ca, spre deosebire de alte state care au trecut in diferite faze ale razboiului de partea Natiunilor Unite, Romania dispunea de un puternic potential militar, de o armata cu o conducere centralizata si structuri bine definite, incadrata cu aproximativ 1.100.000 de militari (circa 8,5% din populatia intregii tari si 15% din potentialul barbatesc), care au fost declarate imediat utilizabile pentru frontul antihitlerist.
Fara nici un simptom de dezagregare, armata romana a incetat (initial unilateral), ostilitatile cu trupele sovietice si a trecut imediat la indeplinirea misiunilor de lupta incredintate.
Principalele misiuni indeplinite de armata romana in august 1944 impotriva trupelor germane au fost precizate in Directiva strategica emisa de noul sef al Marelui Stat Major, generalul de divizie Gheorghe Mihail, in seara zilei de 23 august 1944 si au constat in lichidarea fortelor hitleriste aflate in zona de competenta a guvernului roman in acel moment, regruparea armatelor 3 si 4 romane de pe frontul sovieto-german din estul tarii, acoperirea frontierei nationale si a liniei vremelnice de demarcatie impusa prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 si pregatirea ofensivei eliberatoare in partea de nord-vest a tarii. Indeplinirea misiunilor incredintate s-a realizat prin tot atatea operatii militare de anvergura.
Percepand imediat consecintele catastrofale pe care le-a avut pentru Germania hitlerista trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, conducerea suprema a Reich-ului a reactionat deosebit de violent, emitand in noaptea de 23 spre 24 august, la 26 si 29 august 1944, trei directive strategice privind situatia din Romania.

Actiunile armatei romane in campania din vest (23 august 1944 – 12 mai 1945)

Actiunea energica a armatei romane a facut ca, intr-un timp foarte scurt strategia germana privind restabilirea controlului in Romania sa sufere un categoric esec, Wehrmachtul nazist nemaifiind in stare sa influenteze evenimentele politice si militare din spatiul romanesc.
Actionand sub conducerea comandamentului national, armata romana a reusit, in perioada 23-31 august 1944 sa elibereze, prin efort propriu spatiile istorice ale Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului, Crisanei si podisul transilvan de la nord de Carpatii Meridionali pana la linia vremelnica de demarcatie. Concomitent, Armatele 3 si 4 au executat actiunea de repliere din dispozitivul german si de regrupare in adancimea teritoriului national in vederea deplasarii spre noul front din Transilvania. Operatia s-a efectuat in conditii complexe, determinate de intercalarea diviziilor romane cu cele germane si de comportarea comandamentelor si trupelor sovietice care, in multe situatii au considerat trupele romane ca inamice si au actionat in consecinta, continuand sa traga sau sa le dezarmeze si sa le captureze, asa cum au procedat si cu majoritatea fortelor fluviale si maritime.
In acelasi timp, Armata 1 romana a executat „acoperirea" frontierei nationale si a liniei vremelnice de demarcatie din podisul transilvan, importanta operatie strategica desfasurata pe un front de aproximativ 400 km, prin care s-a interzis patrunderea unor noi forte inamice in spatiul romanesc controlat de guvernul roman si pastrarea unui important cap de pod la nord de Carpatii Meridionali si la vest de Carpatii Occidentali in vederea declansarii viitoarei ofensive eliberatoare in partea de nord-vest a tarii.
In numai 8 zile de lupte aprige, fortele militare si populatia romana au provocat Wehrmacht-ului, cu pierderi proprii minime (8.586 militari ucisi, raniti si dati disparuti) – mari pierderi umane cifrate la 61.500 militari germani ucisi si luati prizonieri, ceea ce echivaleaza cu 6 divizii de infanterie si importante cantitati de tehnica de lupta (circa 300 de avioane, 500 de nave fluviale si maritime, multe blindate, tunuri, mitraliere etc.). Datorita realizarii surprinderii inamicului si ritmului rapid in care au fost nimicite, capturate sau alungate, trupele germane nu au mai avut posibilitatea sa execute distrugeri de obiective economice, ceea ce a permis pastrarea intacta a acestora si punerea lor la dispozitia coalitiei antihitleriste.
Deosebit de importante au fost si consecintele militar-strategice, economice si logistice pe care le-a avut trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite: deschiderea „Portii Focsanilor", una din cele mai puternice zone fortificate din estul Europei si inlesnirea deplasarii fortelor sovietice, practic nestingherite, prin Campia Romana spre noul front creat de armata romana in podisul transilvan, Crisana si Banat; incetarea imediata si totala a aprovizionarii Wehrmacht-ului din Romania, in special cu petrol si cereale; prabusirea defensivei germane la aripa de sud a frontului sovieto-german; pulverizarea dispozitivului amenajat de Wehrmacht in Peninsula Balcanica; provocarea sau precipitarea unor grave crize politice in majoritatea statelor ocupate sau aflate sub influenta Berlinului etc.

Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei de sub ocupatia horthysto-hitlerista

Dupa victoria repurtata asupra trupelor hitleriste in perioada 23-31 august 1944, fortele armatei romane au actionat eroic pentru eliberarea partii de nord-vest a tarii rapita de Ungaria horthysta prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Armatele 1 si 4 si-au realizat dispozitivele operative la nord de Carpatii Meridionali si la vest de cei Occidentali.
Comandamentul suprem sovietic a ordonat armatelor sale sa afluiasca prin trecatorile Carpatilor Meridionali in podisul transilvan. In drumul lor spre noul front de lupta diviziile sovietice au trecut prin orasele Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Brasov, Sibiu, Sighisoara, Medias, Lugoj, Timisoara etc. si prin trecatorile carpatine fara a mai fi nevoie sa duca lupte grele, asa cum procedau marile unitati care incercau sa traverseze Carpatii Orientali de la est spre vest.
Hotararea conducerii politice si militare a U.R.S.S. privind subordonarea fortelor armatei romane incepand cu noaptea de 6/7 septembrie 1944 a impus insa, modificari esentiale in conceptia strategica a comandamentului militar national privind eliberarea partii de nord-vest a tarii, acesta fiind practic exclus de la conducerea operatiilor militare. Incorporate in dispozitivul Frontului 2 ucrainean, armatele 1 si 4 romane au constituit, impreuna cu cate o mare unitate sovietica similara, cate un grup de armate condus de comandantul marii unitati sovietice. Desi, in acest context, atributiile Marelui Stat Major roman au fost grav stirbite, acesta a continuat sa se preocupe indeaproape de buna desfasurare a operatiilor militare, sa coordoneze instructia contingentelor, aprovizionarile, evacuarile, completarile cu personal si materiale etc.
Armata 4 a desfasurat cu fortele de la centru si flancul stang, intre 5 si 8 septembrie 1944, o ferma operatie de aparare, stavilind puternica ofensiva declansata de inamic cu intentia de a impinge frontul pe coronamentul Carpatilor Meridionali. De la 9 septembrie, Armata 4 a declansat o ofensiva pe intregul front, actionand in cooperare cu trupele sovietice, care incepusera sa afluiasca masiv la nord de Carpatii Meridionali. In partea de vest a tarii, Armata 1 s-a gasit initial in aparare, intre 13 si 18 septembrie, dupa care a trecut la ofensiva spre Salonta si Oradea, impreuna cu forte sovietice.
La 9 octombrie, Armata 4 romana, actionand in cooperare cu forte sovietice, a atacat cu impetuozitate pe directia Ludus, est Cluj, Carei, obligand comandamentul hitlerist sa treaca de la aparare la retragerea treptata prin lupta a fortelor prin „Poarta Somesului".
Actiunile militare desfasurate de armatele romane in faza finala a luptelor pe teritoriul national, la Cluj, Carei, Satu Mare, Oradea si in alte locuri au avut consecinte importante pentru desfasurarea generala a operatiilor militare, inamicul fiind impins, intr-un timp scurt, spre vest, cu aproximativ 200 km. Datorita luptei eroice a armatei romane, intrandul pe care-l forma dispozitivul inamic in nord-vestul Romaniei a fost eliminat, frontul de est capatand practic o configuratie aproape liniara intre Marea Baltica, valea Dunarii si Marea Adriatica. Diviziile Armatei 1 care au actionat la vest de Carpatii Occidentali au oprit singure sau au participat la oprirea a doua mari ofensive inamice si la operatia Debretin.
Eliberarea partii de nord-vest a tarii, finalizata in chip stralucit la 25 octombrie 1944 a fost obtinuta prin jertfa a 58.330 de militari, ucisi, raniti sau luati prizonieri. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 82.934, dintre care 76.275 prizonieri.
Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei nu a insemnat insa si incetarea luptei alaturi de coalitia Natiunilor Unite. Armata romana a continuat operatiile militare, in cooperare cu armata sovietica, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei, pana la victoria finala asupra Germaniei naziste.

Armata romana in operatiile militare pe teritoriul Ungariei

Actiunile militare duse de armata romana pe teritoriul Ungariei au inceput la 24 septembrie 1944, cand primele unitati romane au depasit frontiera romano-ungara, la vest de Salonta, in urmarirea trupelor hitleriste si horhyste.
In ansamblu, operatiile armatei romane pe teritoriul ungar, desfasurate in cooperare cu fortele sovietice, au acoperit un spatiu vast din partea estica a Ungariei, pana la Tisa (pe cursul superior si mijlociu al acesteia), pe caile de acces si in interiorul Budapestei, in Muntii Hegyalia, Bükk si Matra, pe valea Hernadului etc., fiind incluse in doua mari operatii ofennsive de anvergura: „Debretin" si „Budapesta", organizate si conduse de comandamentul sovietic.
In cadrul operatiei „Debretin", pe teritoriul Ungariei, armata romana a participat cu peste 182.000 de militari, in trei focare principale: Debretin (cu 5 divizii), Nyiregyhaza (13 divizii, inclusiv cele care luptasera la Debretin) si pe cursul mijlociu al Tisei (4 divizii).
Pe directia principala de ofensiva spre Budapesta a actionat si Corpul 7 armata roman, care, la 30 octombrie si-a inceput, din capul de pod de la nord-vest de localitatea Alpar, gloriosul drum de lupta ofensiv ce va lua sfarsit 80 de zile mai tarziu, la 2 km de Dunare, in interiorul capitalei maghiare. Atacand cu multa vigoare, cele trei divizii romane au ajuns la 30 decembrie 1944 la periferiile Capitalei ungare, iar la 1 ianuarie au reluat ofensiva in interiorul Budapestei. Prin luptele grele de strada si asalturi eroice, militarii romani au patruns aproximativ 10 km in interiorul Budapestei, ajungand in seara zilei de 15 ianuarie 1945 la mai putin de 2 km de Dunare. Pentru eliberarea Budapestei, Corpul 7 armata roman a pierdut 10.708 militari, morti, raniti si disparuti, adica circa 30 % din cei 36.348 militari care au participat la lupte.
Concomitent cu participarea Corpului 7 armata roman la eliberarea Budapestei, celelalte doua mari unitati ale Armatei 1, diviziile 2 si 3 munte au contribuit la eliberarea localitatii si a zonei Miskolc, apoi au zdrobit, pana spre mijlocul lunii decembrie, inamicul in Muntii Bükk. In acelasi timp, in masivul Matra, a actionat Divizia „Tudor Vladimirescu – Debretin", care la 31 decembrie a atins si ea frontiera ungaro-cehoslovaca la nord-vest la Salgotarjan.
Cu deosebita bravura au actionat pe teritoriul Ungariei si diviziile Armatei 4 romane, care, dupa ce au trecut Tisa prin capul de pod realizat de sovietici la nord de Tiszalök, au zdrobit rezistentele inamice din zona localitatilor Tokaj, Csobaj, Szerencs, Halmaj etc., apoi a atacat impetuos pe valea Hernadului, creand conditii favorabile manevrarii rezistentelor inamice din Muntii Hegyalja. Dupa ce a infrant fortele adverse din acest masiv muntos (in 17 decembrie) Armata 4 si-a trecut toate fortele la vest de Hernad depasind, in ziua urmatoare, frontiera ungaro-cehoslovaca.
Pe timpul celor aproape patru luni cat a luptat pentru eliberarea Ungariei, armata romana a intrebuintat in lupte 17 divizii de infanterie, munte si cavalerie, un corp aerian, doua brigazi de artilerie antiaeriana, o brigada de cai ferate si numeroase alte unitati si formatiuni militare, insumand peste 210.000 de militari. Participand la 7 mari batalii, in care a desfasurat 81 de lupte mai importante, cele doua armate romane au patruns pe teritoriul Ungariei 250-300 km, au strabatut prin lupte trei masivi muntosi, au fortat patru cursuri mari de apa (Tisa, Bodrog, Hernad, Ipoly), au eliberat 1237 de localitati, dintre care 14 orase si au produs inamicului pierderi ce se cifreaza la 30.745 de militari (prizonieri si morti). Pierderile armatei romane s-au ridicat la 42.700 de militari (morti, raniti si disparuti).

Armata romana in operatiile militare pe teritoriile Cehoslovaciei si Austriei

Operatiile armatei romane pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfasurat aproape in totalitate in regiunea muntoasa din estul si centrul tarii, avand ca scop incercuirea sau nimicirea fortelor hitleriste si hortyste din intrandul pe care-l forma aici aliniamentul frontului strategic german, anihilarea capacitatii de riposta a trupelor inamice si impiedicarea lor de a efectua contraatacuri spre sud si nord in flancurile fortelor Fronturilor 2 si 4 ucrainiene, care inaintau spre Austria si spre Germania.
Intr-o prima etapa, Armata 4 a executat intre 18 decembrie 1944 si 11 ianuarie 1945 operatia de aparare de la Seña-Turna imobilizand importante forte adverse care nu au mai putut si folosite impotriva armatelor sovietice ce inaintau spre Košice sau impotriva fortelor sovietice si romane care luptau in sud-vest pentru eliberarea Budapestei. Concomitent, Corpul 4 armata din Armata 1, care depasise frontiera ungaro-cehoslovaca la 26 decembrie 1944, a luptat pe directia Iolytarnok-Hali?, manevrand dispozitivul de lupta al gruparii germane din zona orasului Lu?enec.
In etapa a II-a (12 ianuarie – 25 martie 1945) Armata 1 romana a executat operatia din Muntii Javorina si a iesit in valea Hronului, iar Armata 4, operatiile „Rož?ava" (12-31 ianuarie 1945) si „Zvolen-Banska Bystrica" (10 februarie – 25 martie 1945).
In etapa a treia, armatele 1 si 4 au executat intre 26 martie si 2 mai 1945 ample operatii intre Hron si Morava, iar intre 6 si 12 mai 1945 au participat la operatia „Praga", executand o viguroasa urmarire a inamicului la vest de Brno spre capitala Cehoslovaciei.
La succesele repurtate de trupele romane in estul Cehoslovaciei si-a insumat efortul si Divizia „Tudor Vladimirescu – Debretin", care a luptat in compunerea Armatei 53 sovietice, la sud-vest de Lu?enec si in Muntii Javorina, apoi in capul de pod de la est de Zarnovica, pana la 20 martie 1945 cand a trecut in rezerva si apoi a fost trimisa in tara.
Timp de cinci luni, cat au durat operatiunile pe teritoriul Cehoslovaciei, 17 divizii romane de infanterie, munte, cavalerie si artilerie antiaeriana, Corpul 1 aerian, Brigada de cai ferate, Regimentul 2 care de lupta si alte unitati si formatiuni militare, cu un total de 248.430 militari, au patruns peste 400 km in dispozitivul inamic, au fortat 4 cursuri mari de apa (Hron, Nitra, Váh si Morava), au strabatut prin lupte 10 masive muntoase, au eliberat 1722 de localitati, intre care 31 de orase. Pe frontul din Cehoslovacia, trupele romane au provocat pierderi inamicului care s-au cifrat la 22.803 de militari (morti si prizonieri). Pierderile proprii s-au ridicat la 66.995 de militari (morti si disparuti), adica aproximativ 30 % din totalul efectivelor angajate in lupta.
Pe teritoriul Austriei a fost angajat in lupte, in lunile aprilie si mai 1945, in sprijinul unor mari unitati sovietice, Regimentul 2 care de lupta, care a luptat eroic in zona localitatilor Hohenruppersdorf, Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf etc. pana in apropierea Vienei. In aceeasi perioada de timp, in spatiul austriac au fost prezente si subunitati ale Grupului operativ al Brigazii romane de cai ferate, care au participat la reconstructia sau repararea de poduri pe diverse tronsoane de comunicatii, la sporirea capacitatii de garare a unor statii de cale ferata etc.
Marea victorie asupra fascismului din mai 1945 a gasit armata romana in prima linie de lupta alaturi de Natiunile Unite. Prin mobilizarea intregului sau potential material si uman, poporul roman a adus o importanta contributie la obtinerea victoriei de la 9 mai 1945.

Concluzii si invataminte de ordin strategic, operativ si tactic rezultate din actiunile desfasurate de armata romana in cel de-al doilea razboi mondial

Experienta participarii Romaniei la marea conflagratie a pus in lumina numeroase concluzii si invataminte cu privire la strategia si arta militara, la organizarea si ducerea actiunilor de lupta. Daca in ceea ce priveste conditiile politico-militare, practica militara romaneasca din perioada razboiului a fost incorsetata de conceptiile doctrinar-strategice germane si, ulterior, sovietice, gandirea militara antebelica si chiar cea din anii conflagratiei a dovedit de multe ori originalitate si caracter novator.
In perioada celui de-al doilea razboi mondial, strategia militara romaneasca s-a manifestat de sine statator in doua actiuni deosebit de importante: actul istoric de la 23 august 1944 si operatia de acoperire din perioada 24 august – 5 septembrie 1944.
In legatura cu evenimentele dintre 23-31 august 1944, se poate arata ca surprinderea realizata prin pastrarea secretului operatiilor, in pregatirea in ascuns a actiunilor si declansarea lor simultana pe intreg teritoriul national a dus la paralizarea comandamentelor germane si punerea lor in imposibilitatea de a reactiona coerent si de a coordona actiunile trupelor hitleriste din spatiul romanesc.
Totodata, rapiditatea cu care armatele 3 si 4 de pe frontul din Moldova s-au desprins de trupele sovietice din contact si de trupele germane vecine a facut ca flancul drept al frontului german de est (Grupul de armate „Ucraina de Sud") sa se disocieze complet si sa nu mai poata opune nici un fel de rezistenta trupelor sovietice (Fronturile 2 si 3 ucrainene) intre Marea Neagra si Carpatii Padurosi. Ca urmare, aliniamentul de contact intre trupele hitleristo-horthyste si cele sovieto-romane s-a mutat in cateva zile cu aproximativ 600 km mai spre vest, punand in pericol situatia tuturor fortelor germane din Balcani.
Marsul trupelor sovietice si actiunile fortelor romane pentru realizarea dispozitivului strategic pe noul aliniament s-au desfasurat sub acoperirea Armatei 1 romane, care a asigurat, astfel, crearea unui nou front in Transilvania si Banat. In cadrul acestei actiuni strategice s-au evidentiat, in special, capacitatea organizatorica si de conducere a Marelui Stat Major si rapiditatea manevrelor de forte si mijloace. Dupa numai 48 de ore de la primirea misiunii, trupele romane se gaseau in dispozitiv, gata de lupta, fiind in masura sa interzica orice interventie a fortelor germane si ungare din partea de nord a Transilvaniei, din Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria.
Conceptia operatiei de acoperire a dovedit capacitatea si nivelul de pregatire ale comandamentelor romane in aplicarea cu ingeniozitate a principiilor luptei moderne, prin concentrarea si esalonarea adanca a fortelor pe directiile amenintate si prin realizarea unei cooperari operative si tactice deosebit de eficiente.
In acelasi timp cu actiunile duse pentru lichidarea fortelor germane din interiorul tarii, trupele romane au consolidat si completat succesiv dispozitivul strategic de acoperire si aici evidentiindu-se supletea si simplitatea manevrelor pentru executarea inlocuirilor si regruparilor.
Invataminte semnificative rezulta si din participarea la lupta a fortelor militare romane alaturi de cele germane, pe frontul de est si de cele sovietice, in razboiul de vest. Participarea nu a fost lipsita de seroase animozitati datorate unor masuri la nivelul comandamentelor ce nu tineau de realitati, de forta marilor unitati romane, de dotarea sau regulamentele lor de lupta. Atitudini susceptibile a leza prestigiul ofiterilor si ostasilor romani, utilizarea efectivelor romanesti in situatii ce le expuneau unor grave pericole, discriminarile in ce priveste aprovizionarea trupelor romane cu subzistente, echipament si mijloace de lupta etc., toate acestea au constituit practici ce veneau in contradictie cu reglementarile purtarii razboiului de coalitie.
In domeniul tactic a fost dobandita, in mod firesc, o ampla experienta, comandamentele si trupele romane avand posibilitatea sa se manifeste, in multe situatii, de sine statator, fara ingerinte straine.
Atat in campania din rasarit cat si in cea din vest, trupele romane au desfasurat actiuni de lupta in terenuri deosebit de diverse, in toate anotimpurile si in conditii de timp si stare a vremii foarte variate. Experienta armatei noastre in cel de-al doilea razboi mondial a dus la perfectionarea continua a formelor si procedeelor, metodelor de organizare si conducere a actiunilor de lupta, ca rezultat al perfectionarii armamentului si tehnicii, al complexitatii elementelor dispozitivelor de lupta.
In aparare, marile unitati tactice, de tip divizie, adoptau dispozitive de lupta, de regula, pe doua esaloane, in fasii cu o dezvoltare frontala de 6-10 km ( pe perioada initiala chiar 20-30 km). Adancimea fasiei de aparare a diviziei a crescut de la 3-4 km la 5-7 km.
Organizarea si mentinerea continua a cooperarii, cercetarea inamicului, asigurarea flancurilor si jonctiunilor, conducerea continua, energica si centralizata, asigurarea materiala si tehnica a trupelor au fost elemente importante, care au asigurat succesul fortelor in lupta de aparare.
Ofensiva a fost executata, de regula, impotriva unui inamic puternic organizat la teren pe mai multe fasii de aparare, fiecare compusa din mai multe pozitii esalonate in adancime si amenajate in sistem transee, uneori cu cazemate si intariri cu retele de sarma si campuri de mine. Trecerea la ofensiva era precedata de o scurta pregatire de artilerie si uneori de aviatie, dar de o mare intensitate.
Largimea fasiei de ofensiva a scazut in comparatie cu prima parte a razboiului, diviziile trecand la ofensiva pe fronturi cu o dezvoltare cuprinsa intre 1,5-5,2 km, uneori si mai putin; corpul de armata trecea la ofensiva in fasii cuprinse intre 10-15 km; au fost insa numeroase situatii cand aceste marimi au fost depasite. Adancimea dispozitivului era, de asemenea, variabila, in functie de taria apararii si de gradul de dezvoltare a amenajarii genistice, de raportul de forte, de teren si conditiile meteorologice. O caracteristica a luptei ofensive in ultima perioada a razboiului consta in realizarea frecventa a incercuirii in campul tactic.
In concluzie, ultimul razboi mondial a marcat progrese mari in dezvoltarea artei militare: s-au fundamentat noi principii si s-au verificat unele conceptii privind trecerea la ofensiva din miscare, modul de desfasurare a operatiilor combinate cu forte terestre, aeriene si maritime. Armamentul s-a inmultit si diversificat, au aparut mijloace de lupta noi, metodele si procedeele artei militare s-au imbunatatit treptat, adaptandu-se la mijloacele tehnice care-si faceau prezenta in campul de lupta, folosind experienta acumulata.
A fost evidentiata capacitatea comandamentelor si statelor majore romane de a insusi si aplica principiile ducerii actiunilor de lupta moderne, de a rezolva in timp optim situatii dintre cele mai complexe, de a pune in aplicare planurile elaborate de instantele operative. Or, se stie ca realizarea concordantei intre conceptie si executie constituie dezideratul major al oricarei actiuni militare.
Sus
 


BIBLIOGRAFIE

Gheorghe Buzatu – Din istoria secreta a celui de-al doilea razboi mondial, Bucuresti, 1988
Gheorghe Buzatu – Maresalul Antonescu in fata istoriei, Iasi, 1990
* * * – 23 august 1944, Documente, vol. I-IV, Bucuresti, 1984-1985
A Dutu, L. Loghin, F. Dobra – Armata romana in al doilea razboi mondial. Dictionar enciclopedic, Bucuresti, 1999
*** – Istoria militara a romanilor, vol. 2, Bucuresti, 1992
* * * – Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial,
vol. 1-3, Bucuresti, 1989
A. Simion – Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei romane din august 1944, Cluj, 1979