EUROPA POSTBELICA. FORMAREA „DEMOCRATIILOR
POPULARE" IN EUROPA DE EST

Col. (r) conf. univ. dr. Gheorghe Bichicean
Universitatea Româno-Germana din Sibiu

    Abrégé

    A la fin de la guerre, un "Rideau de Ter" s¢ est instauré en Europe, séparant deux mondes qui s¢ excluaient muttuellement. Obsedée par la nécessité de rétablir ses atouts, l¢ URSS a renoncé ses actions visant à imposer le pouvoir communiste dans les pays où les Alliés lui avaient offert la possibilité d¢ exercer son "influence".

    Cadrul general de analiza. Dupa terminarea razboiului o „Cortina de fier" cadea in Europa, separând doua lumi care se excludeau reciproc. Obsedat de nevoia refacerii atu-urilor sale, URSS a intensificat actiunile de impunere a puterii comuniste in tarile in care Aliatii ii oferisera „influenta".
    Infrângerea militara a Germaniei si aliatilor sai antrena ipso facto eliminarea regimurilor politice responsabile de politica de alianta in perioada celui de-al doilea razboi mondial si reda libertatea tarilor ocupate de cel de-al III-lea Reich. Principala problema a constituit-o umplerea vidului politic si instalarea unor guverne capabile sa reconstruiasca politic, economic si moral aceste tari.
    Contextul intern si international pentru tarile intrate in sfera de influenta sovietica nu lasa nici o urma de indoiala in privinta regimului politic ce va fi instaurat in Europa de Est. Un prim factor de care trebuie sa se tina cont era ca pentru aceste tari, sacrificate pentru ca „tavalugul rosu" sa nu ajunga la Atlantic, nu exista cale de intoarcere. Viitorul lor fusese hotarât. De aceea se impune sa avem in vedere falsitatea teoriilor care ofera argumente in privinta instaurarii comunismului pe calea „revolutiilor democrat-populare", intrucât in fapt acestea nu au existat. Putem, in schimb, sa vorbim foarte bine de un import de sistem, de un implant de regim decât de „revolutii". Argumentul il constituie instaurarea regimurilor democrat-populare in prezenta trupelor sovietice in aceste tari.
    In consecinta, este necesar sa luam in considerare modul in care comunistii, nesemnificativi din punct de vedere numeric la inceput, au acaparat puterea: in prezenta Armatei Rosii si a unor forte de rezistenta, „patriotice" conduse de comunisti. Intr-adevar, Armata Rosie ocupa România, Bulgaria, Ungaria, partea estica a Austriei si teritoriile germane dintre Elba si linia Oder-Neisse. Ea era insa prezenta, ca tara cobeligeranta si aliata, in Polonia si Cehoslovacia. Numai in Albania si Iugoslavia nu se facea simtita prezenta trupelor sovietice, intrucât eliberarea acestor doua tari s-a facut de catre propriile forte militare de rezistenta, in majoritate comunisti. Daca avem in vedere cuvintele lui Stalin din aprilie 1945, intr-o discutie cu delegatia iugoslava condusa de I .B. Tito, nu mai avem nevoie de o argumentare „stufoasa" in aceasta privinta: „Acest razboi nu este ca acela din trecut. Cine ocupa un teritoriu isi impune, deopotriva, propriul sau sistem social. Fiecare isi impune sistemul pâna unde inainteaza armata sa".
    Rezistenta anticomunista si antisovietica din tarile est-europene s-a desfasurat insa fara succes. Fortele democratice, reprezentantii fostelor partide de guvernamânt care doreau mentinerea pluripartidismului si garantarea alegerilor libere au actionat in necunostinta de cauza, adica fara a sti hotarârile marilor puteri in privinta Europei de Est. Incercarile acestora de a cere ajutor tarilor occidentale, Statelor Unite, era de fapt un „strigat in pustiu". Au urmat o serie de arestari si procese in România, Ungaria, Polonia si chiar in Cehoslovacia si Croatia (aceasta din urma considerata ca fosta tara aliata Germaniei), deportari in URSS, masacre in rândul populatiei civile.
    Un alt element care a favorizat succesul comunistilor a fost starea de ruina a economiilor tarilor din Est dupa razboi. Pierderile umane au fost si ele considerabile. Potentialul industrial, caile de comunicatie erau in mare parte inutilizabile. In Germania si tarile invinse ceea ce nu a fost distrus a fost demontat si recuperat de catre ocupantii sovietici cu titlu de „reparatii de razboi". A fost afectat in aceeasi masura si potentialul agricol. Recoltele anilor 1944-1945 au fost practic inexistente si de aici o grava lipsa de alimente. Dificultatile economice s-au reflectat pretutindeni intr-o inflatie considerabila. Si nu in ultimul rând, este vorba de populatia civila, epuizata moral si psihic de cei cinci ani de razboi teribil, ca urmare gata sa accepte orice schimbare care le-ar fi putut reda speranta pentru conditii normale de existenta.
    Spre „democratie", cu si fara sovietici. Transformarile produse in perioada 1944-1948 in Europa de Est au condus la acelasi rezultat: preluarea puterii de catre Partidele comuniste, aliate sau nu cu alte forte politice simpatizante si stabilirea, in acest fel, a „democratiei populare". In Albania, Bulgaria si Iugoslavia accesul la putere al comunistilor si aliatilor lor s-a realizat repede. La finele anului 1945 in aceste tari regimul comunist era deja puternic si ireversibil implantat.
    Bulgaria prezenta un interes de loc neglijabil pentru URSS. Mai intâi pentru ca era o tara de traditie rusofila inca din timpul luptei pentru independenta. Apoi, avea o traditie revolutionara manifestata puternic in perioada 1919-1920 in cadrul miscarii agrariene si prin existenta Partidului comunist, al carui secretar general, Gheorghe Dimitrov, era una din figurile marcante ale miscarii comuniste internationale. In iulie 1942 s-a format Frontul Patriei, comunistii preluând conducerea miscarii de rezistenta in colaborare cu unii agrarieni si social-democrati. Dupa ce la 8 septembrie 1944 trupele sovietice au intrat in Bulgaria, Frontul a declansat o insurectie generala si in noaptea urmatoare a preluat puterea. La Sofia a fost format un guvern de Uniune Patriotica, in frunte cu colonelul Gheorghiev. Acesta a semnat armistitiul cu comandantul trupelor sovietice, maresalul Tolbuhin, hotarând participarea armatei bulgare la operatiunile militare contra Germaniei.
    Noul guvern a procedat imediat la o epurare radicala. Membri familiei regale si ai guvernelor care au condus tara dupa 1941, membri partidelor care nu au acceptat colaborarea cu comunistii, inalti functionari au fost arestati si tradusi in fata Curtii Poporului. Oficial ar fi vorba de 11.000 persoane, din care 2138 au fost executate, intre care si cei trei regenti.
    Alegerile din 18 noiembrie 1945 au insemnat un succes pentru Frontul Patriei (epurat de elementele necomuniste „conservatoare"), care a obtinut 88% din voturi. Opozitia, convinsa de fraudele electorale ale comunistilor a contestat in zadar rezultatele alegerilor. In urma acestui succes guvernul a inceput reforma institutiilor. In urma referendumului din 8 septembrie 1946, in care 92,7% dintre bulgari s-au pronuntat pentru Republica, monarhia a fost abolita (15 septembrie 1946), comunistul Vasile Kolarov devenind primul presedinte al Republicii Bulgaria. Constitutia din 4 decembrie 1947 a facut si de jure din Bulgaria o democratie populara (de facto ea exista deja de la finele anului 1944).
    In Albania stabilirea democratiei populare a fost urmarea directa a victoriei Frontului de Eliberare Nationala. In ciuda sprijinului acordat de britanici Rezistentei zoghiste, Frontul de Eliberare Nationala controla deja jumatate din teri-toriul national si la 24 mai 1944 desfasura primul sau congres, in cursul caruia a fost format Consiliul Antifascist de Eliberare Nationala, un fel de Parlament provizoriu. A fost constituit si Comitetul antifascist (ca guvern provizoriu), prezidat de Enver Hodja, secretar general al Partidului comunist albanez. Dupa alungarea ultimelor trupe germane, Enver Hodja controla intreaga tara, cu exceptia unor regiuni muntoase aflate sub controlul partizanilor regelui Zog. De la inceputul lunii decembrie zoghistii si nationalistii au inceput sa fie arestati si, o mare parte din ei, condamnati la moarte de Tribunale populare. Dupa eliminarea opozantilor, la 2 decembrie 1945 Enver Hodja a organizat alegeri. Lista unica a Frontului Democratic, condus de seful Partidului comunist, a obtinut 93% din voturi. Constitutia din 1946 sanctiona aceste transformari, facând din Albania o Republica populara.
    Doua tari au impiedicat incercarile URSS de a le impune influenta: Iugoslavia si Finlanda. Victoria armatelor din rezistenta il plasa pe Tito si Frontul de Eliberare Nationala intr-o pozitie favorabila pentru preluarea puterii in Iugoslavia. In urma unui compromis semnat intre Tito si reprezentantul regelui Petru al II-lea in decembrie 1944, s-a ajuns la un acord pentru ca la eliberare Iugoslavia sa devina un stat democratic si federal, precum si pentru ca o Adunare constituanta sa hotarasca mentinerea sau abolirea monarhiei. Semnând acest acord Tito stia ca nu risca nimic. Atuul sau consta in sprijinul a peste 800.000 soldati.
    La 7 mai 1945, conform acordului, Tito a format un guvern de Uniune nationala. In guvern intrau câtiva reprezentanti ai guvernului regal, majoritatea portofoliilor fiind detinute de comunisti (23, dintr-un total de 28) si sustinatori ai lui Tito, de diferite nationalitati (sloveni, sârbi, muntenegreni etc.). Masurile de epurarea politica nu au fost straine nici Iugoslaviei. La 11 noiembrie 1945 au avut loc alegerile, la care s-au prezentat doar candidatii Frontului Popular (organizatie de masa care a inlocuit Fontul de Eliberare Nationala), obtinând 90,48% din voturi. Au participat cu drept de vot toti locuitorii Iugoslaviei, barbati si femei cu vârsta peste 18 ani, cu exceptia câtorva sute de mii carora li s-a interzis dreptul de a vota din motive politice.
    Prima hotarâre adoptata de Adunarea constituanta dupa deschiderea lucrarilor sale la 29 noiembrie 1945, a fost pro-clamarea Republicii Populare Federative a Iugoslaviei. Insti-tutiile Republicii au fost precizate in Constitutia din 30 ianuarie 1946. In 1946 Tito trecea inca drept unul din cei mai fideli discipoli ai lui Stalin. In materie de epurari si eliminare a adversarilor sai, putea suporta cu usurinta asemanarea cu Stalin, anii 1945-1946 fiind marcati de eliminarea fizica a zeci de mii de opozanti. In mod cu totul particular au fost vizati croatii, „colaboratori" ai regimului lui Ante Pavelici (desi Tito era el insusi de origine croata !). Peste 100.000 soldati croati refugiati in Austria au fost extradati in Iugoslavia si executati. Tito i-a persecutat si pe cetnici, care din primele zile ale razboiului luptasera contra ocupantilor germani, acuzându-i de „colaborare".
    In ceea ce priveste Finlanda, aceasta tara a fost eliberata de URSS. Imediat aici a fost instalat un guvern antifascist, cu un ministru comunist. In schimbul unui tratat de prietenie cu URSS, finlandezii vor obtine retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul tarii. Noul regim politic este de „tip occidental", iar Finlanda se alatura democratiilor din vestul Europei.
    La sfârsitul razboiului Polonia prezenta câteva „caracteristici originale". Oficial era considerata ca aliat si prieten al URSS, dar care dispunea de un guvern legal in exil, care avea in subordinea sa forte armate. O parte a acesteia, numarând aproximativ 100.000 oameni, a fost angajata alaturi de armatele aliate sub ordinele generalului Anders in luptele pentru eliberarea Italiei. Cealalta parte, numita Armata de Interior, ducea din anul 1940 lupta chiar in teritoriul polonez. Pentru a nelinisti spiritele, sovieticii au instalat la Lublin un Comitet de Eliberare Nationala format din comunisti si simpatizanti, care incepând cu 22 iulie 1944 s-a afirmat singurul guvern legal al Poloniei. Dupa esecul insurectiei din Varsovia si eliminarea supravietuitorilor Armatei de Interior de catre sovietici pe masura inaintarii lor, Comitetul de la Lublin va avea mâna libera pentru preluarea administrarii in toate localitatile eliberate. Desi la Conferinta de la Yalta cele trei mari puteri occidentale au recomandat largirea Comitetului de la Lublin prin includerea reprezentantilor guvernului din exil, acestia din urma au refuzat. Exceptie a facut Mikolajczyk.
    La 29 iunie 1945 a fost format un guvern de Uniune nationala, in care membri Comitetului de la Lublin detineau 17 din cele 23 de ministere. Posturile de vicepresedinti au fost impartite intre Mikolajczyk si Wladislaw Gomulka, secretar general al Partidului Muncitoresc. Abilitatea conducatorilor comunisti polonezi si a sovieticilor a permis formarea unor partide politice aparent necomuniste: Partidul Muncitoresc al socialistilor polonezi (care din septembrie 1944 adopta denumirea de Partidul socialist polonez, ca si cel aflat la Londra); Partidul taranesc si Partidul democrat, ambele dizidente. Purtând sigle asemanatoare celor ale partidelor democratice traditionale, aceste partide erau conduse de oameni manevrati cu usurinta, devotati partidului comunist si induceau in eroare populatia asupra originii lor.
    Desi guvernul de Uniune Nationala ar fi trebuit sa organizeze alegeri in cel mai scurt timp, acestea s-au desfasurat abia in ianuarie 1947, caracterizate de manevrele abile si denigratoare la adresa partidele traditionale si a membrilor guvernului de la Londra. Chiar si supravietuitorii Armatei de Interior au fost acuzati de activitati antisovietice. In aceste conditii alegerile din 19 ianuarie 1947 au asigurat victoria totala a Blocului democratic, care a obtinut 90% din sufragii.
    In cazurile pe care le vom examina in continuare exista diferente in preluarea puterii de catre comunisti datorate conditiilor locale particulare. Aici, intr-o prima etapa comunistii si fortele care ii sprijineau s-au instalat in toate posturile cheie in momentul vacantei puterii, reala sau provocata. Intr-o a doua etapa, stapâni pe aparatul administrativ, judiciar si politienesc ei au organizat alegerile pentru legitimarea a posteriori a noii puteri. Acesta este si cazul României. Particularitatea consta in aceea ca trecerea de la regimul antonescian la cel marcat de preluarea puterii de catre comunisti s-a facut in forme aparent democratice si cu concursul regelui Mihai I, pâna la abdicarea sa fortata din 30 decembrie 1947.
    Guvernul de Uniune nationala constituit la 23 august 1944, dupa arestarea maresalului Antonescu, din membri ai Frontului Patriotic Antihitlerist, militari si tehnicieni sub conducerea generalului Sanatescu, se va lovi foarte repede de o serie de dificultati: prezenta presanta si costisitoare a Armatei Rosii, tensiunile sociale legate de dificultatile economice, o inflatie galopanta, penuria de alimente, agitatiile taranesti conduse de Frontul Plugarilor condus de Petru Groza etc.
    Reintoarcerea de la Moscova a vechilor conducatori ai Partidului comunist in exil (Gh. Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca), eliberarea comunistilor din lagarele din interiorul tarii, eliberarea de catre sovietici a prizonierilor de razboi români si primirea masiva de noi membri, au marit considerabil rândurile partidului. Cu toate retinerile lor, membri ai partidelor istorice, PNL si PNT, au acceptat colaborarea cu Partidul comunist, in scopul continuarii razboiului contra Germaniei si pentru eliberarea nord-vestului României. Agitatiile organizate insa impotriva „dusmanilor poporului si a regimului democratic" l-au determinat pe Sanatescu sa demisioneze la 6 noiembrie 1944 si sa reconstituie guvernul, in care acum comunistii si-au insusit un numar sporit de portofolii. Lipsa de omogenitate a guvernului a provocat tensiuni in cabinet, ca si agitatiile muncitoresti provocate de comunisti. Dupa o luna de la intrarea sa in functiune, cel de-al doilea guvern Sanatescu a fost inlocuit, la 5 decembrie, printr-un guvern condus de generalul Radescu. Comunistii si-au pastrat locurile din guvernul anterior.
    A inceput o epurare dura in rândul inaltilor functio-nari, in administratiile locale si in rândurile armatei, desi cea mai mare parte lupta inca pe frontul antihitlerist. Comunistii l-au acuzat pe Radescu de favorizarea elementelor reactionare, de sustinerea grupurilor militare de rezistenta din interior si au declansat o vasta actiune pentru demiterea acestuia. Ca si in Polonia, au atras de partea lor grupari dizidente ale liberalilor si national-taranistilor, respectiv pe G. Tatarescu si A. Alexandrescu. Situatia devenea tot mai confuza. La 24 februarie la Bucuresti au fost organizate mari manifestatii populare antifasciste si antiguvernamentale. Toate actiunile au fost sus-tinute de Armata Rosie. Dupa discursul acuzator al generalului Radescu, care condamna factorii destabilizatori din România („straini apatrizi, evreica Ana Pauker, ungurul Vasile Luca, straini poporului român prin nationalitatea si aspiratiile lor"). A fost momentul in care sovieticii au decis sa intervina direct. Visinski a sosit la Bucuresti in 27 februarie 1945, cerând sa fie imediat primit de rege. El a impus suveranului formarea unui nou guvern. In fata refuzului regelui Mihai I, Visinski a ordonat noului comandant al fortelor sovietice in România, generalul Susaikov, sa dezarmeze jandarmeria si politia româna din garnizoana Bucuresti. Dupa doua zile el a reiterat cererea sa, insotita de un veritabil ultimatum. Regele credea ca inlocuindu-l pe Radescu cu printul Stirbei va putea satisface cererea sovieticilor, dar s-a inselat. Resemnat, a acceptat numirea lui Petru Groza ca presedinte al Consiliului de Ministri: la 6 martie 1945 noul cabinet, dominat de comunisti, a intrat in functiune. La putin timp dupa aceea Moscova a trimis oficial in România pe maresalul Malinovski, in scopul de a pune capat unui asa-zis complot militar contra sovieticilor, ordonat de generalul Radescu. Sub presiunea englezilor si americanilor ministri national-taranisti si liberali au fost reintegrati in guvern iar regele a suspendat „greva regala" (refuzul de a colabora cu noul guvern).
    Anul 1946 a fost consacrat pregatirii alegerilor, prevazute a avea loc in 19 noiembrie. Pregatirile au fost insotite de continuarea epurarilor si eliminarii fizice a persoanelor considerate „incomode", a „colaboratorilor" si culminând cu procesele intentate inaltilor demnitari „vinovati" de dezastrul tarii si impingerea României in razboiul contra Uniunii Sovietice. La 1 iunie 1946 o parte dintre acestia au fost executati, intre care si maresalul Antonescu.
    Campania electorala s-a desfasurat intr-un climat de tensiune, candidatii Partidului National Liberal, Partidului National Taranesc si ai Partidului Social-Democrat Independent (C.-Titel Petrescu) refuzând inscrierea pe liste comune cu comunistii, in cadrul Blocului Partidelor Democratice. BPD a obtinut 91% din mandate si victoria in alegeri. Comunistii au hotarât sa elimine ceea ce a mai ramas de fapt din opozitie. In urma unei inscenari, Ion Mihalache, Iuliu Maniu si alti membri ai partidelor istorice au fost arestati si condamnati la inchisoare pe viata, sub pretextul de fi intentionat sa paraseasca tara pentru a forma un guvern in exil.
    Lungul drum pentru preluarea totala a puterii s-a incheiat la finele anului 1947, prin abdicarea impusa regelui Mihai I. Constitutia din 13 aprilie 1948 consfintea statutul Republicii Populare Române.
    Ungaria prezinta alte particularitati ale implantarii noului regim, de fapt chiar o democratie iluzorie pâna la un moment dat. Sovieticii au permis aici dezvoltarea unei „experimentale" democratii limitate, de scurta durata si care atunci când s-a dovedit a fi periculoasa, a fost intrerupta cu brutalitate. In momentul in care Szalasi prelua puterea cu sprijinul Germaniei, estul si sudul Ungariei erau deja ocupate de Armata Rosie. In noiembrie 1944 la Szeged a fost organizat un Front National de Independenta cu personalitati ale opozitiei de stânga. Devenit Parlament provizoriu si instalat la Debretin, din 21 decembrie Frontul a desemnat un guvern provizoriu prezidat de generalul Miklos de Dalnok si grupând atât persoane ale regimului Horthy cât si reprezentanti ai partidelor Frontului National (al Micilor proprietari, National-taranisti, socialiste si comuniste). Guvernul provizoriu se afla sub controlul Comisei militare aliate condusa de maresalul Vorosilov.
    Dupa eliberarea intregului teritoriu guvernul s-a instalat la Budapesta. Dorind sa dea o baza legala actiunilor sale, guvernul provizoriu a hotarât sa organizeze cât mai repede alegeri. Legea electorala permitea numai participarea partidelor din Frontul National. Ca urmare la alegerile municipale din septembrie 1945 Partidul micilor proprietari a obtinut majoritatea absoluta, tendinta confirmata si de alegerile generale din 4 noiembrie (57% din sufragiile exprimate). In realitate acest partid era deja patruns de elemente pro-comuniste, ceea ce electoratul nu banuia. In cabinetul Tildy, format la 15 noiembrie 1945 comunistii au acaparat câteva ministere si de atunci, cu complicitatea mai mult sau mi putin constienta a partidului majoritar, a fost intreprinsa o epurare masiva.
    La cererea comunistilor si socialistilor, partidul majoritar a votat in favoarea unui proiect de pus de guvern, care instituia Republica. Constitutia a fost votata la 6 februarie 1946. Desi Tildy fusese ales presedinte si detineau majoritatea locurilor in Adunarea legislativa, Micii proprietari au inceput treptat sa piarda controlul puterii. Profitând de nemultumirile populatiei datorate dificultatilor economice, Blocul stângii format din comunisti, socialisti si national-taranisti si-au inmultit manifestatiile incepând din martie 1946. Din toamna aceluiasi an incep sa apara efectele, iar Partidul micilor proprietari era acuzat de complot.
    Reusind sa destrame principalul partid nemarxist al tarii, László Rajk, ministru de interne si comunist foarte dur, a anuntat alegeri anticipate pentru parlament, fixând pentru 31 august data alegerilor. In ciuda tuturor masurilor si a modificarii legii electorale, care inmultea incapacitatile de vot, comunistii nu au obtinut decât 21,8% din voturi. Frontul National ramânea forta dominata, cu 60,2% din voturi, dar in cadrul acestuia grupul cel mai numeros devenea cel al Partidului comunist. Dupa alegeri comunistii au reusit, prin inscenari si manevre abile, sa destrame partidele democratice. Ultimul obstacol pentru instaurarea democratiei populare a ramas presedintele Republicii, Tildy. Inscenarea unui „complot" a insemnat si demisia acestuia la 30 iulie 1948. Falsa experienta democratica a avut o durata scurta.
    Cehoslovacia isi pastrase, ca si Polonia, un guvern in exil, condus din Londra de presedintele Republicii, Benes. Dar spre deosebire de polonezi, guvernul cehoslovac a ales calea unei intelegeri cu sovieticii (Tratatul de prietenie si alianta fusese semnat la Moscova in 4 decembrie 1943). In timpul sederii sale la Moscova, Benes a avut intrevederi cu Klement Gottwald, secretarul general al Partidului comunist cehoslovac, cu care a incheiat un acord politic. Dupa reintoarcerea in Cehoslovacia, la 3 aprilie 1945, Benes a pus in aplicare tratatul si acordurile incheiate. Alegerile generale, la care au primit drept de participare doar 5 partide, au avut loc in 20 mai 1946. Partidul comunist a obtinut 38% din voturi.
    Primele tensiuni in sânul coalitiei guvernamentale s-au produs in iulie 1947, când s-a pus problema de a hotari asupra participarii Cehoslovaciei la Conferinta pregatitoare pentru aplicarea Planului Marshall. La 4 iulie Cabinetul aproba in unanimitate participarea la Conferinta, dar Gottwald a sugerat sa se ceara aprobarea Moscovei, intrucât la 2 iulie URSS anuntase ca refuza Planul Marshall. Conducatorii sovietici au dat de inteles ca acceptarea Planului Marshall va fi considerat ca un act de ostilitate la adresa sa. La 10 iulie 1947 guvernul de la Praga si presedintele Benes s-au aliniat pozitiei sovietice, declinând oferta americana.
    Ca si in celelalte tari satelizate Moscovei, „politica epurarii" a avut ecou si in Cehoslovacia. „Tradatorii" si „colaboratorii", reprezentantii partidelor burgheze au fost treptat eliminati de pe scena politica (1946-1948). „Lovitura de la Praga" din 21-25 februarie 1948 a insemnat actul final al unei lungi actiuni pentru preluarea totala a controlului de catre comunisti. Dupa demisia lui Benes, la 7 iunie 1948, care refuzase sa sanctioneze Constitutia, ca presedinte al Cehoslovaciei a fost ales Gottwald, tara devenind astfel o democratie populara.
    Din zona sovietica de ocupatie se va naste Republica Democrata Germana. Dupa capitularea Germaniei la 8 mai 1945 si conform hotarârii Aliatilor, statul german inceta sa mai existe ca entitate politica, iar autoritatile militare de ocupatie au preluat sarcina administrarii tari, fiecare in zona sa de responsabilitate. Regimul totalitar national-socialist interzisese activitatea oricarui alt partid politic. Dar sovieticii au incurajat formarea la Moscova, in plin razboi, a unui Comitet pentru Germania libera, condus de comunistul Walter Ulbricht si care dispunea si de ziarul Freies Deutschland, in care erau expuse idei cu privire la ce ar trebui sa devina Germania in viitor. Incepând cu 1 mai 1945 comunistii germani refugiati la Moscova au sosit la Berlin, incepând reorganizarea partidului. Dupa terminarea razboiului administratia militara sovietica a pus bazele unei administratii locale provizorii, facând apel la membri vechiului partid, dizolvat in 1933. In cursul verii anului 1945 si-au dat acordul pentru refacerea sau crearea unor partide politice. In afara Partidului comunist condus de Walter Ulbricht si Wilhelm Pieck, s-au refacut Partidul social-democrat, Partidul democrat-crestin si Partidul liberal. La 14 iulie 1945 aceste partide au hotarât formarea Frontului unit al Partidelor antifasciste si democratice, in scopul reconstruirii tarii pe baze democratice.
    Totodata comunistii si social-democratii au inceput tratativele pentru fuzionare. In aprilie 1946, dupa un congres comun desfasurat la Berlin, s-a format partidul Socialist Unit din Germania sau SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands). In octombrie 1946 au avut loc primele alegeri provinciale si municipale. SED a obtinut aproape 48% din sufragii, iar liberalii si crestin-democratii câte 24% fiecare.
    In martie 1948, dupa intrunirea partidelor politice si organizatiilor de masa intr-un Congres al Poporului, au fost desemnati membri unui Consiliu al Poporului insarcinat cu elaborarea proiectului de Constitutie.
    Razboiul rece, inrautatirea relatiilor dintre URSS si puterile occidentale in urma reformei monetare din 20 iunie 1948 in zonele occidentale si in Berlinul de Vest, hotarârea sovieticilor de a raspunde prin inchiderea drumurilor de acces terestre in Berlin („Blocada Berlinului"), au accelerat procesul de formare a unui stat german integrat Europei de Est. Era in derulare procesul impartirii oficiale a Germaniei. La 8 mai 1949 Germania de Vest a fost constituita ca stat independent prin „Legea fundamentala de la Bonn", noua capitala a Republicii Federale Germania. In 15 septembrie 1949 democrat-crestinul Konrad Adenauer a fost ales cancelar.
    Sovieticii au reactionat imediat. Incepând cu 12 mai 1949 hotarasc desfiintarea „Blocadei Berlinului". La 30 mai 1949 o noua intrunire a Congresului Poporului aproba pro-iectul unei Constitutii, pregatit de Consiliului Poporului. Congresul a luat imediat numele provizoriu de Camera Poporului, acesta din urma desemnându-l pe Otto Grotewohl, la 7 octombrie 1949, ca sef al guvernului provizoriu al Republicii Democrate Germane. Impartirea Germaniei se infaptuise. Republica Democrata Germana a devenit, prin orientare politica, membru deplin al Blocului socialist.
    Cu exceptia RDG, in care procesul de transformare a fost mai indelungat, in raport si de situatia sa particulara, toate tarile Europei de Est au devenit democratii populare cel mai târziu in 1948. Partidele comuniste au devenit forta politica dominata in toate aceste tari, cu „vointa ferma" de a construi o organizare politica, economica si sociala dupa modelul sovietic, dând nastere a ceea ce s-a numit „Blocul sovietic".
 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. ADENAUER, Konrad, Dokumente aus vier Epachen deutscher Geschichte, Wilhelm Metz, Aachen, 1977
2. BARBER, John R., Istoria Europei moderne, Bucuresti, 1997
3. BOLD, E., SEFTIUC, E., Pactul Ribbentrop-Molotov, Iasi, 1998
4. BONIFACE, Pascal, Relatiile Est-Vest, 1945-1991, Institutul European, 1998
5. BRETON, Jean-Marie Le, Europa Centrala si Orientala intre 1917 si 1990, Cavallioti, 1996
6. CASTELLAN, Georges, Histoire de Balkans (XIVe – XXe siècle), Fayard, 1991
7. CIACHIR, Nicolae, Istoria relatiilor internationale de la pacea Westfalica (1648) pâna in contemporaneitate (1947), Bucuresti, 1998
8. CONSTANTINIU, Florin, De la razboiul fierbinte la razboiul rece, Bucuresti, 1998
9. FLORIAN, Radu, Prabusirea dictaturilor est-europene si alternativele istoriei, Bucuresti, 1993
10. GARDNER, L., Sferele de influenta, Bucuresti, 1993
11. GERGELY, Andrá s, Istoria Ungariei, Haá z Rezsö , Odorheiul Secuiesc, 1993
12. HAVEL, Václav, Viata in adevar, Univers, Bucuresti, 1997
13. KISSINGER, Henry, Memoiren, I-II Band, Wilhelm Goldmann Verlag, 1981
14. KOHL, Helmut, Am vrut unitatea Germaniei, Institutul European, 1999
15. MILZA, P., BERSTEIN, S., Istoria Europei, vol.I-VI, Bucuresti
16. MILZA, P., BERSTEIN, S., Istoria secolului XX, vol.I-III, Bucuresti, 1998
17. SOULET, Jean – François, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pâna in zilele noastre, Polirom, 1998