Aspecte teoretice privind cadrul de desfasurare
a actiunilor militare la inceputul secolul XXI

Lt.col. Alexandru Rizescu

    Sub influenta factorilor determinanti ai evolutiei luptei armate moderne, in fizionomia acesteia se manifesta o serie de tendinte, a caror principala caracteristica este dinamica lor accentuata, ceea ce face ca, la doar ceva mai mult de un deceniu de la lansarea conceptului de „batalie (lupta) aeroterestra", considerat „ultimul racnet" in domeniul conceptiilor de ducere a operatiilor (luptei), sa-si faca loc atât in plan teoretic, cât si in cel al actiunii practice, reorientari de esenta. Ca urmare in fizionomia luptei armate, la toate nivelurile acesteia , sunt tot mai prezente o noua manifestare a corelatiei spatiu - timp - lupta armata, sincronizarea si integrarea actiunilor, sporirea caracterului decisiv al confruntarii, diseminarea si asimetria frontului de lupta si diversificarea procedeelor de actiune.
    In lupta moderna, extinderea spatiala a confruntarii produce o dispersie in adâncimea si altitudinea actiunilor, in detrimentul continuitatii frontului de lupta, atât de pregnanta in razboaiele clasice. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu o diseminare spatiala a actiunilor militare, ele desfasurându-se, deopotriva, la contact, pe o adâncime apropiata sau mai indepartata, dar si in spatiul aerian, chiar cosmic. Aparent, aceasta dimensiune spatiala a confruntarii ar pune in discutie valabilitatea principiului general al luptei armate, care se refera la concentrarea eforturilor pe directiile si in momentele hotarâtoare. In realitate, aceasta contradictie nu exista, pentru ca diseminarea presupune o concentrare succesiva si selectiva a eforturilor pe obiective vitale ale inamicului sau pe directii, bazata pe marea capacitate a structurilor moderne de a executa rapid manevra de forte si mijloace dintr-un raion in altul.
    Asa cum aratam mai sus, extinderea luptei armate in medii spatiale diferite (terestru, maritim, aerian, cosmic sau informational), va consta din spatii de lupta functionale, cu categorii de forte specifice dispuse in ele, care se intersecteaza si se suprapun. Aceasta constructie conceptuala a spatiului de lupta, va oferi in viitor o viziune coerenta a unui spatiu de lupta integrat, de dimensiuni maxime si va permite o interceptare simultana a tintelor, printr-o mai mare varietate de sisteme de lupta integrate.
    In noile conditii, dispozitivele de lupta nu mai pot fi rigide, liniare sau circulare (antigherila) ci asimetrice (neliniare). Lupta lineara, statica, pe pozitii este considerata depasita si categoric evitata; câmpul de lupta modern nu mai accepta linearitatea clasica, uniformitatea cu fâsii, aliniamente, raioane, adâncimi, linii etc.
    „Liniaritatea" se refera la ceva care este „liniar". Acest lucru este evident, dar, devreme ce structura implicita sesizeaza adesea locuri ascunse ale ratiunii, e util sa ne gândim la niste ipoteze tacite. „Neliniar" indica faptul ca ceea ce se neaga, este norma. Cuvinte ca „asimetric", „periodic" sau „dezechilibru" fac parte dintr-o mostenire culturala pe care o avem de la grecii clasici. „Notiunea care este scoasa in evidenta este „adevarul", care rezida, mai degraba, in simplu (si, de aceea, stabil, regulat si consistent) decât in complex (si prin urmare, instabil, neregulat si inconsistent)".[1]
    Rezultatul a fost un ghid materializat in regulamente, care dau autoritate in domeniu, dar care idealizeaza si care sunt susceptibile de a ne insela atunci când lumea inconjuratoare si realitatile ei nu se potrivesc notiunii.
    O premisa importanta pentru confuzie consta in asocierea normelor nu cu simplitatea, cu respectarea regulilor, deci cu un comportament previzibil, fapt care ne impiedica sa observam cu adevarat lumea. Fenomenele neliniare sunt inca percepute, de regula, ca nepotrivite in sistemul nostru de norme, desi sunt mai prezente (actuale) decât fenomenele care confirma regula liniaritatii.
    Acest fapt poate distorsiona serios perceptia asupra a ceea ce este important si a ceea ce este secundar.
    Neliniaritatea, care acopera concepte ca teoria haosului si teoria complexitatii, nu impartasesc insusirile liniaritatii. Aceasta nu este proportionala, nu este o copie, iar puterea de demonstratie a cauzelor si efectelor este ambigua. Ceea ce intra in sistem nu este proportional cu ceea ce iese. Intregul nu este cantitativ egal cu partile sau macar calitativ identificabil cu componentele sale. Nu se poate spune cu precizie ca rezultatele se vor repeta. O cauza ar fi fenomenul dinamicii neliniare prin care rezultatele sunt in mod arbitrar sensibile la cele mai mici schimbari ale conditiilor initiale. De ce trebuie sa insistam asupra liniaritatii? De ce este atât de important acest lucru? Un motiv al acceptarii neliniaritatii il constituie conotatiile acesteia, care sunt un amestec de amenintare si oportunitate. Neliniaritatea poate genera instabilitati, discontinuitati, sinergii si impredictibilitati.         Totodata aceasta pune accentul pe flexibilitate, adaptabilitate, inovatie si raspundere.
    La ce foloseste aceasta abordare din perspectiva luptei armate?
    Trebuie sa ne intelegem limitele imaginatiei. Liniaritatea este foarte potrivita pentru sistemele pe care le construim pentru a obtine predictibilitate, dar ofera o imagine limitata asupra sistemelor militare. Aceasta limitare ne ingusteaza perceptia asupra realitatii si ofera unui adversar posibilitatea de a ne exploata erorile. Insa daca ne cunoastem limitele, putem minimiza intinderea si durata surprinderii noastre, reducându-i valoarea.
    O extindere asupra complexitatii luptei armate in acest inceput de secol si de mileniu, ne poate ajuta sa ne adaptam cu mai mult succes situatiilor schimbatoare. O noua forma de modelare care ia in consideratie aceste concepte ne duce la concluzia ca liniarizarea nu este posibila din cauza faptului ca interactiunea dinamica este una din caracteristicile definitorii ale sistemului.
    Conditiile dificile in care se desfasoara in prezent lupta determina ca fiecare actiune sa fie un fenomen nerepetabil, cu propriile particularitati. Ca urmare, fiecare confruntare este unica prin locul si momentul angajarii, prin conceptie, manevra, mod de executie a focului si prin nenumarate alte elemente specifice. Clausewitz e foarte explicit: e imposibil „sa construiesti un model al artei razboiului care sa serveasca oricând comandantului".[2]
    Apreciez ca lupta are loc intr-un spatiu fluid, multidimensional, caracterizat prin actiuni asimetrice (neliniare), mobilitate, dispersabilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate si prin folosirea unor largi game de actiuni terestre, navale, aeriene, spatiale, informationale, psihologice si speciale duse simultan la toate cele trei niveluri ( strategic, operativ si tactic), continuu si intr-un ritm inalt, in scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate (a punctelor vitale) ale inamicului si al infrângerii lui psihice si fizice.
    Se apreciaza ca lupta are loc intr-un spatiu fluid si multidimensional. Sensul larg al fluiditatii este mobilitate deosebita, viteza, eficienta, manevra, anticipare, dominare a câmpului de lupta si a inamicului. Actiunile de lupta, dupa operatia „Furtuna in desert", considerata model al viitorului razboi in strategie, arta operativa si tactica, au capatat un grad foarte mare descentralizare, independenta, directivitate, mobilitate, fluiditate si eficienta.
    Sensul larg al fluiditatii este mobilitate deosebita, viteza, eficienta, manevra, anticipare, dominare a câmpului de lupta si a inamicului. Fluiditate inseamna si actiune simultana in 2-3 medii (prin operatii integrate si combinate), ritm inalt al ducerii actiunilor de lupta, informatii reale obtinute in timpi reali, decizii transmise foarte rapid, mijloace de lovire precise si eficienta maxima.
    Ca urmare, „spatiul de lupta fluid, este o suprafata de teren determinata de posibilitatile maxime ale marilor unitati/unitatilor, de a descoperi si angaja inamicul simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (tactic, operativ, strategic) in minimum doua medii simultan, in scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate/punctelor decisive ale acestuia si al infrângerii lui psihice si fizice."[3]
    Analizând relatia spatiu – timp – lupta armata, se constata ca, desi mediul geofizic si timpul exercita asupra actiunii militare numeroase si importante determinari specifice, totusi influenta lor nu se manifesta izolat, ci intr-o strânsa interdependenta.
    Una din directiile in care evolueaza fizionomia luptei armate moderne este cea a stabilirii unor noi corelatii in triada spatiu – timp – lupta armata. Daca in timpul primului razboi mondial milioane de soldati au stat fata in fata, in fortificatii, saptamâni sau chiar luni de zile, in prezent, si cu atât mai mult in viitor, confruntarea are loc deopotriva in fata, in spate, la flancuri, in spatiul aerian sau chiar cosmic. In razboiul din Golful Persic, aliatii au extins confruntarea pe toate dimensiunile : distanta – adâncime – altitudine.
    Totodata, se aduc profunde mutatii in dialectica raporturilor dintre spatiu si timp, in sensul extinderii spatiale a actiunilor, concomitent cu reducerea duratei acestora.
    Noua manifestare a corelatiei dintre spatiu, timp si lupta armata se concretizeaza in arta militara moderna si prin conceptia de „adâncime". Aceasta reprezinta extinderea actiunilor militare in timp, spatiu, resurse si scop, pentru a asigura obtinerea de informatii si influentarea evolutiei situatiei in sensul dorit, pe toata adâncimea câmpului de lupta. Potrivit specialistilor militari americani, adâncimea constituie unul dintre cele cinci principii de baza in actiunile militare, alaturi de initiativa, rapiditate, sincronizare si flexibilitate.
    Angajarea confruntarii cu inamicul pe toata adâncimea câmpului de lupta inseamna a-i prevedea si anticipa actiunile, astfel incât acesta sa poata fi atacat simultan, in scopul angajarii si blocarii rezervelor sale, al punerii fortelor din adâncime in imposibilitatea de a interveni oportun in desfasurarea actiunilor. Se apreciaza ca adâncimea permite comandantilor sa câstige teren si sa profite de toate resursele disponibile pentru a ataca adversarul simultan pe tot câmpul de lupta. Pentru aceasta, ei trebuie sa vada dincolo de cerintele de moment ale situatiei si sa prevada actiunile necesare in viitor. Corelatia dintre spatiu, timp si lupta armata ii confera acesteia o mare fluiditate, manifestata pregnant prin mobilitate, viteza, manevra, anticipare, activitate simultana in 2-3 medii, ritm inalt al actiunilor, decizii transmise rapid.
    Daca spatiul de confruntare tinde sa se amplifice considerabil, durata actiunilor se diminueaza chiar si in operatia de amploare strategica, datorita eficientei deosebite a noilor sisteme de armamente, care permit desfasurarea actiunilor militare intr-un ritm inalt. Razboiul de la inceputul deceniului trecut, din Golful Persic, si recentul conflict din Iugoslavia, sunt exemple edificatoare in acest sens. Prelungirea celei din urma peste durata anticipata de factorii de decizie din N.A.T.O. are ca principala explicatie retinerea Aliantei de a-si angaja in confruntare fortele terestre si, de aceea, nu poate fi considerata o abatere de la tendinta la care ne-am referit.
    Câmpul de lupta modern, ca spatiu in care se confrunta partile beligerante si fizionomia actiunilor militare desfasurate de acestea, vor inregistra in secolul urmator o evolutie continua, generata in mod determinant de dezvoltarea, fara precedent, a mijloacelor de lupta si a conceptiilor generale ce privesc ducerea razboiului. Având o determinare obiectiva si o evolutie continua, acestea trebuie permanent identificate, relevate si studiate pentru ca, pe baza observatiilor pertinente, sa fie gasite cele mai viabile solutii in comportamentul operational practic.
 
 

Bibliografie

[1] Beyerchen A., Nonliniar Science and the Unfolding of a New Intelectual Vision, in Comparative Studies, vol. 6, 1988-1989.
[2] Carl von Clausewitz, Despre Razboi, Editura Militara, Bucuresti, 1982, p. 80.
[3] General de brigada dr. Paul V., Razboiul mileniului trei, Editura D.B.H., Bucuresti, 2000, p. 102.