Reconsiderari asupra necesitatii executarii actiunilor de hartuire ca o conditie compensatorie a superioritatii pronuntate in tehnica si efective a agresorului

Col. Viorel Ostropel

    Actiunea de hartuire a inamicului este tot atât de veche ca si fenomenul militar; ea a aparut odata cu acesta si l-a insotit permanent.
    In decursul istoriei, hartuirea a cunoscut mutatii semnificative, determinate de nivelul de dezvoltare al societatii, al mijloacelor de lupta si al metodelor si procedeelor de purtare a razboiului.
    Experienta desfasurarii razboaielor demonstreaza ca hartuirea a fost si a ramas o caracteristica a razboiului de aparare, a luptei de rezistenta, pe care o natiune, in conditii deosebit de grele, o adopta din necesitati obiective, impuse de nevoia anihilarii superioritatii si agresivitatii actiunilor agresorului.
    Formele, metodele si procedeele de materializare a razboiului popular, ca de altfel intreaga sa problematica au fost in atentia permanenta a conducatorilor militari, care au incercat sa gaseasca modalitati viabile de contrabalansare a raportului de forte tocmai prin actiuni de uzura fizica, materiala si morala a agresorului.
    Studiul istoriei militare a poporului român releva cu deosebita pregnanta faptul ca de-a lungul veacurilor am fost nevoiti sa ducem o lupta continua pentru apararea vetrei stramosesti, a fiintei nationale, de cele mai multe ori impotriva unui agresor puternic, superior in forte si mijloace.
    In aceste conditii, in numele cauzei legitime – apararea patriei – românii au fost nevoiti sa opuna superioritatii agresorului ingeniozitatea, initiativa, priceperea de a folosi orice avantaj moral, material sau geoclimatic. Din aceasta necesitate s-au nascut procedee si modele specifice, prin care, cu forte putine, pe plan general, dar folosite judicios, in locul si momentul oportun, s-au obtinut, nu rareori, victorii de rasunet.
    Analiza stiintifica a fenomenului militar contemporan, a implicatiilor dezvoltarii fara precedent a tehnicii militare asupra fizionomiei, caracterului, scopului si continutului actiunilor militare, in conditiile respingerii unei agresiuni armate, releva mentinerea in actualitate a cautarii unor forme, procedee si modalitati de actiune eficiente, prin care, cu forte relativ reduse numeric, dar bine instruite, folosite oportun si ingenios, in locul si momentul ce se impun, sa se poata da o riposta eficienta agresorului.
    In abordarea acestei problematici trebuie sa se tina seama de un fapt deloc de neglijat, ca razboiul de aparare a tarii, mai ales in conditiile unei confruntari asimetrice sub aspectul valorilor numerice si inzestrarii tehnice naste, in mod obiectiv, aspecte si manifestari care exista intr-o masura diferita sau lipsesc in cadrul razboiului conventional. In abordarea acestora se are in vedere ca agresorul, prin logica proprie, este inclinat sa ia mai putin in considerare, ori deloc, unele aspecte si modalitati specifice ripostei armate de masa a victimei agresiunii.
    Situatia geopolitica si geostrategica a României, caracterizata de un mediu instabil, de lipsa unor aliati certi si/sau a unor garantii formale de securitate, pe care sa se poata conta la nevoie, reclama elaborarea sau revitalizarea, in plan militar, a unor conceptii de ducere a razboiului, care sa valorifice cât mai rational posibilitatile demografice si geografice ale tarii, in vederea respingerii unei eventuale agresiuni.
    Asimetria materiala intre fortele proprii si ale inamicului rastoarna multe scheme de actiune militara de tip „conventional". Printre factorii de baza care ar putea inclina, in lupta armata, balanta victoriei in favoarea noastra credem ca se pot regasi multitudinea si diversitatea procedeelor de lupta folosite, precum si abilitatea de a le schimba cu repeziciune, in functie de situatie. De altfel, insesi conditiile razboiului modern, când frontul se afla pretutindeni, miscându-se continuu, creeaza perspective favorabile folosirii unui larg evantai de procedee foarte eficiente pentru a pune in valoare particularitatile geoclimatice, caracteristicile tactico – tehnice ale mijloacelor de lupta si calitatile luptatorilor.
    Printre formele si procedeele de lupta folosite in cadrul razboiului de aparare a tarii neindoielnic trebuie sa se afle si hartuirea care, cel putin in actualele conditii, nu numai ca isi mentine viabilitatea, ci in opinia noastra devine necesitate.
    Aparitia si evolutia hartuirii in arta militara universala
    Geneza actiunilor de hartuire se pierde in negura vremurilor, odata cu aparitia razboaielor si actiunile de cotropire care, in mod inevitabil, au determinat reactii de aparare din partea popoarelor supuse agresiunilor.
    Inca din antichitate, popoarele au gasit cele mai ingenioase forme de a invinge pe agresor. Razboaiele medice (500-449 i.e.n.), purtate de Grecia antica impotriva expansiunii Imperiului persan, cele ale Imperiului macedonean sau ale Romei antice sunt tot atâtea exemple in care actiunile de hartuire se regasesc ca elemente distincte si inconfundabile in configuratia confruntarilor armate.
    Expansiunea Imperiului persan condus de Darius I (522-486 i.e.n.) si cucerirea asezarilor grecesti din Asia Mica au determinat rascoala polisurilor grecesti contra marelui imperiu. Hotarât sa supuna orasele – stat grecesti, Darius I porneste in anul 490 i.e.n. o expeditie terestra si navala impotriva Atenei. Disproportia numerica intre persi si atenieni a fost semnificativa, izvoarele istorice vorbind de un raport de 3 la 1. Prin procedee ingenioase de hartuire, armata persana a fost atrasa in mlastinile de la Marathon, lovita prin surprindere si infrânta. Au urmat alte razboaie de uzura, la Thermopyle (480 i.e.n.), Salamina (480 i.e.n.), Plateea (479 i.e.n.) sau Capul Mycale (479 i.e.n.), consfintind, dupa 50 de ani de confruntari, independenta Greciei antice.
    In plan ideatic, problematica razboiului popular si a luptei de hartuire a fost o permanenta in gândirea militara universala.
    Inca din anul 500 i.e.n., in China antica, o serie de istorici militari, in frunte cu Sun Tzi, surprindeau cu deosebita clarviziune esenta razboaielor de aparare impotriva cotropitorilor. Iata cât de actuale sunt, dupa 2500 de ani, principiile formulate de Sun-Tzi: „Daca esti aproape fa sa se creada ca esti departe si daca esti departe fa sa se creada ca esti aproape. Momeste inamicul pentru a-l prinde in capcana; simuleaza neorânduiala si loveste-l. Când se concentreaza, pregateste-te sa lupti contra lui; evita-l acolo unde este puternic. Enerveaza-l si deruteaza-l pe comandantul lui de capetenie [ …] . Nu-l slabi nici o clipa, hartuieste-l, daca este unit dezbina-l. Ataca-l când si acolo unde nu este pregatit; actioneaza când el nu se asteapta la asa ceva [ …] . Deplaseaza-te pe drumuri pe care el nu te poate intâlni; preocupa-te sa impiedici armata inamica de a se aproviziona cu alimente; bareaza-i toate caile sau cel putin organizeaza pe fiecare dintre ele ambuscade, sau obliga-l sa le cucereasca prin forta armelor [ …] . Nu te margini la defensiva, trimite detasamente pentru a captura convoaiele inamicului, hartuieste-l, vlaguieste-l, ataca-l când ici, când colo, obliga-l pe agresor sa-si regrete cutezanta [ …] . Lansati numeroase operatii in stare sa-l insele. Aratati-va la vest si inaintati incepând de la est; atrage-l la nord si loveste-l la sud. Scoate-l din sarite si fa-l sa-si piarda cumpatul, astfel incât sa-si imprastie si sa-si invalmaseasca trupele".
    In secolul IV i.e.n., Republica Romana incepea un sângeros razboi de rezistenta impotriva galilor. La 16 iulie 390 i.e.n., dupa infrângerea armatei romane pe Tibru, triburile galice patrundeau victorioase in cetatea eterna. Timp de sapte luni, un grup restrâns de luptatori, fortificati in cetatuia de pe Capitoliu au rezistat asediului dusman. Respingerea sistematica a tuturor incercarilor de a patrunde in acest sanctuar, actiunile de hartuire permanenta intreprinse de romanii din afara orasului si de voluntarii de la toate populatiile din Latium, sub conducerea lui Furius Camillus, supranumit cel de-al doilea intemeietor al patriei, au obligat pe asediatori sa-si abandoneze la 13 februarie 389 planurile.
    In campaniile sale, Alexandru cel Mare a intâmpinat atât rezistenta unor armate regulate, cât si pe cea a populatiilor neorganizate din punct de vedere militar. Pentru cucerirea regiunilor Iranului de Rasarit si Asiei Centrale i-au trebuit trei ani de lupte sângeroase. Când grosul fortelor macedonene pleca dintr-o anumita zona, localnicii atacau cu indrazneala garnizoanele lasate de inamic si formatiile acestora aflate in deplasare.
    Desi actiunile de hartuire a fortelor agresoare se finalizau, de cele mai multe ori, cu reusite, in conceptia capeteniilor armatei persane, aceste procedee cu greu isi gaseau locul, fiind categorisite ca neconforme cu regulile razboiului. De altfel, când lui Darius I i s-a propus sa atace pe timp de noapte, a raspuns ca prefera sa deplânga o infrângere, decât sa se rusineze de o victorie.
    In secolul II i.e.n., armata romana, desi foarte bine organizata, inzestrata si condusa de generali care si-au probat prin lupte arta de a purta razboiul, a suferit serioase pierderi in confruntarile cu gruparile de forte ale statelor asupra carora si-au indreptat adesea actiunile de cotropire si subjugare. Edificator este anul 149 i.e.n., când o mâna de tarani din Peninsula Iberica, condusi de Viriathes a infruntat timp de doua zile o intreaga armata romana. Constienti de superioritatea armatei romane, ibericii au evitat o confruntare directa, ademenind fortele romane intr-o zona propice ambuscadei, unde peste 50 la suta din efective au fost nimicite. Timp de opt ani, rasculatii condusi de Viriathes au hartuit si au lovit mereu, pe neasteptate, fortele Romei, „incât trofeele victoriei, impodobite cu insemnele guvernatorilor si ale legiunilor, decorau muntii Spaniei".
    Formele neconventionale de lupta folosite impotriva Romei au fost in atentia conducatorilor romani, care au simtit din plin efectele actiunilor de hartuire si uzura la care au fost supuse propriile forte. In razboiul impotriva celtilor, Cezar nu reuseste sa se confrunte cu fortele lui Cassinellaunus intr-o batalie deschisa. Acesta din urma, in fruntea a 4000 de oameni, supraveghea strict marsul legiunilor romane, departându-se putin de drum si ascunzându-se in locuri greu de patruns si acoperite de paduri. Pe unde urma sa treaca armata romana retrageau oamenii si bunurile. Ori de câte ori cavaleria romana se indeparta de grosul armatei, dupa alimente, era atacata prin surprindere si nimicita.
    In evul mediu, când razboiul popular era dezavuat, când meseria armelor era considerata un monopol nobiliar, actiunile neconventionale, implicit cele de hartuire au cunoscut un oarecare regres. Acum, luptele sunt apanajul condotierelor, a claselor dominante, care au impus o adevarata aristocratie a purtarii razboiului. Acestia nu concepeau sa lupte decât cu cavalerii impotriva unor armate formate tot din cavaleri, manifestând un dispret total fata de oamenii de rând si de modul lor de a se apara, adeseori, prin procedee socante, considerate neonorante.
    Cu toate acestea, cum razboaiele de cotropire si jaf nu au lipsit, lupta de rezistenta cu formele ei de hartuire si uzura nu numai ca s-a mentinut, dar a capatat noi dimensiuni.
    In timpul razboiului de 100 de ani, francezii au desfasurat o ampla si permanenta rezistenta, care s-a dovedit a fi hotarâtoare in obtinerea victoriei. In acest razboi, a luat amploare lupta de hartuire, exprimata printr-o diversitate de procedee, de la atacurile de scurta durata asupra convoaielor de provizii, la ambuscade, baraje si obstacole de tot felul.
    Mai târziu, in razboaiele de expansiune napoleoniene, popoarele amenintate au recurs, din nou, la actiuni de hartuire generalizata, fie in ceea ce s-a numit razboiul de guerila din Spania, miscarea de rezistenta din statele germane sau razboiul popular rus.
    Astfel, unei mari armate franceze trecute peste Pirinei, spaniolii i-au opus o apriga lupta de guerila. Aparuta spontan, miscarea de partizani a antrenat in timp scurt sute de mii de tarani si pastori, muncitori, cetateni de conditie modesta, devenind nucleul mobil si nervul rezistentei antinapoleoniene. Organizati in cete de 10-20 de oameni, pâna la detasamente de 100 luptatori, spaniolii loveau inamicul cu repeziciune, in momentul, locul si imprejurarile care impiedicau o reactie adecvata din partea francezilor. Concomitent cu organizarea de ambuscade, atacarea forturilor, garnizoanelor, transporturilor si coloanelor franceze, luptatorii spanioli duceau un adevarat razboi impotriva cailor de tractiune si atac, deoarece fara acestia artileria si cavaleria deveneau aproape inutilizabile.
    Ca urmare a generalizarii actiunilor de hartuire pe tot arealul ocupat, francezii au fost obligati sa-si disipeze fortele, uzându-le incet, dar sigur.
    In primul si al doilea razboi mondial, lupta de rezistenta a popoarelor supuse agresiunii germane a fost permanent insotita de actiunile de hartuire si uzura a inamicului. Comparativ cu perioadele istorice precedente, incepând cu primul razboi mondial si incheind cu razboiul vietnamezo - american, actiunile de hartuire au cunoscut o exacerbare fara precedent. Cum era firesc, in lupta de rezistenta a popoarelor s-au valorificat, perfectionat si chiar initiat noi procedee de hartuire, dintre cele mai diverse. Fie ca s-a concretizat in conceptul de razboi de partizani, fie in cele de guerila, rezistenta populara a avut, principial, aceeasi fizionomie de acceptare si de purtare a confruntarii, dar cu forte si mijloace, evident, diferite de la tara la tara.
    Daca fortele regulate, indiferent de statul de provenienta, s-au confruntat adesea deschis, dupa toate regulile vremii, nu acelasi lucru se poate afirma despre actiunile formatiunilor inarmate care, conceptual si practic, si-au elaborat un sistem propriu de lupta, in care hartuirea inamicului a fost o stare de fapt, o necesitate si, in acelasi timp, o optiune, nu arareori, strategica. Desfasurata in strânsa legatura cu operatiile armatelor regulate, miscarea de rezistenta a cunoscut, in fiecare tara, forme si intensitati diferite, in functie de conditiile concrete, de la crearea unei atmosfere ostile, pâna la greve si actiuni de sabotaj, atacarea unor comandamente, a diferitelor obiective de importanta tactica, operativa sau chiar strategica. Toate aceste forme s-au constituit intr-o uriasa lupta de hartuire, care a dus la blocarea a numeroase forte armate ale agresorului, necesare frontului, la crearea unei stari de nesiguranta, deruta si panica in rândurile inamicului. Este aproape imposibil sa se faca un inventar al actiunilor de hartuire adoptate de fortele regulate sau formatiunile de rezistenta in perioada celor doua razboaie mondiale.
    In cele ce urmeaza ne vom limita, mai ales, la activitatea de partizani, acea forma de razboi popular desfasurat aproape in toate tarile ocupate, deoarece asa cum s-a mai mentionat, aici vom regasi, intr-o forma extrem de sugestiva, o gama variata de procedee specifice hartuirii.
    Formatiunile de partizani isi indeplineau misiunile de lupta potrivit unei tactici proprii. Având un scop bine definit, acela de a uza in permanenta fortele agresoare, prin actiuni de lupta neconventionale, fara o angajare de lunga durata si dupa principiul „loveste si fugi", detasamentele de partizani au „macinat" continuu armatele hitleriste, contribuind, alaturi de armata regulata (acolo unde exista), la infrângerea agresorului.
    Ambuscadele si incursiunile au fost folosite ca procedee principale in indeplinirea misiunile de lupta, acordându-li-se o mare importanta. Desi in cele mai multe cazuri, partizanii erau inferiori din punct de vedere numeric, surprinderea si rapiditatea actiunilor executate in timpul ambuscadelor si incursiunilor paralizau, de obicei, in asa masura pe fascisti incât acestia isi pierdeau capacitatea de a riposta organizat si sufereau o infrângere totala.
    La 18 octombrie 1941, partizanii iugoslavi au organizat o ambuscada in defileul Male Rijeke, pe un front de aproximativ 3 km; gruparea de partizani, formata din 370 de luptatori (aproximativ 3 batalioane) s-a dispus cu doua batalioane pe marginea comunicatiei la aproximativ 50 m, iar cu cel de-al treilea, pe partea opusa la 500-800 m, asigurându-si in acelasi timp flancurile prin elemente de observare si supraveghere.
    In momentul intrarii in defileu a coloanei inamicului (214 soldati si ofiteri, 43 de autocamioane cu munitie) luptatorii au deschis focul, dupa care a urmat asaltul. In câteva minute inamicul a suferit pierderi importante: 150 de morti si 64 de raniti, fiind totodata capturate sau distruse numeroase materiale.
    Daca in perioada initiala a agresiunii, actiunile de hartuire erau totusi limitate ca amploare, treptat, acestea s-au extins la nivelul intregului teritoriu si s-au derulat dupa o conceptie unica.
    Diversitatea procedeelor nu cunoaste limite, de la acte diversioniste (deraieri de trenuri, distrugeri de poduri si terasamente), la atacuri de scurta durata sau raiduri pe mare adâncime.
    In 1942, numai in Ucraina, formatiunile de partizani au provocat deraierea a 223 de esaloane de transport, iar in 1943 numarul acestora s-a ridicat la 3666.
    In Polonia anului 1942, prin actiuni diversioniste, au fost scoase din circulatie 27 trenuri si distruse 18 statii si poduri de cale ferata.
    Detasamentele de luptatori isi indeplineau misiunile de lupta nu numai in cadrul raioanelor de dispunere permanente sau temporare, ci si in afara lor, prin raiduri. Daca intr-o prima etapa, prin acest procedeu se urmarea realizarea cu forte reduse, a unor obiective relativ minore, mai târziu, atât fortele participante, cât si amploarea actiunilor au crescut.
    In toamna anului 1942, o mare unitate de partizani sovietici, cu un efectiv de 1600 de luptatori a executat un raid, in cadrul caruia a parcurs, intr-o singura luna, 600 km, a dus aproximativ 70 de actiuni de lupta, a nimicit garnizoanele germane din sase centre raionale, a distrus noduri de cale ferata si alte obiective militare. In 1943, o alta mare unitate de partizani din regiunea Sumi a executat un raid pe un traseu de circa 2000 km, a nimicit 5000 de militari hitleristi, a avariat si a distrus 12 trenuri militare si alte obiective importante.
    In timp, experienta numeroaselor raiduri si-a impus propriile reguli: „porneste in mars odata cu caderea intunericului, iar ziua odihneste-te; cerceteaza si fi informat cu tot ce se petrece pe directia de patrundere, in adâncimea adversa; deplaseaza-te pe comunicatii necirculate, pe drumuri si poteci stiute numai de tine; noaptea pe unde trece detasamentul trebuie sa fie liniste, iar la departare trebuie sa arda si sa bubuie."
    Conflictele din perioada postbelica, dar mai ales razboiul vietnamezo-american, ne ofera numeroase exemple asupra modului in care poate fi infrânta vointa de lupta a unui inamic superior numericeste, dotat cu armament si tehnica militara moderne. Pentru a exploata la maximum conditiile favorabile create de razboiul de miscare, precum si pentru a scoate din lupta si nimici cât mai multi dusmani, fortele vietnameze au adoptat o mare varietate de procedee specifice actiunilor de uzura si hartuire, integrate conceptiei operative si strategice „de a ataca pe dusman pretutindeni si oriunde s-ar gasi si de a evita angajarea intr-o lupta decisiva cu un inamic puternic".
    Corespunzator acestei strategii, armata vietnameza si fortele de eliberare din rezistenta erau pregatite sa duca, cu preponderenta, actiuni de hartuire cu adecvarea acestora la conditii grele geografice si de starea vremii.
    Actiunile se derulau de regula noaptea, când subunitatile paraseau „baza operativa inaintata" deplasându-se prin salturi pâna in zona obiectivului inamic. Aici, se lua legatura cu fortele din rezistenta ramase in zona controlata de americani, se studia obiectivul, se infiltrau forte, ca apoi, printr-un atac concentric, din interior si exterior se nimicea in minimum de timp si cu efect maxim gruparea inamica dispusa pe obiectiv.
    Replierea se facea rapid, pe alte cai, catre „baza intermediara" sau intr-un alt raion de concentrare. Daca inamicul trecea la urmarire, acesta era atras pe diferite directii, in ambuscade pregatite, de regula, de alte forte.
    In concluzie, razboaiele secolului XX marcheaza o etapa importanta in evolutia formelor si procedeelor de lupta utilizate impotriva inamicului. In literatura universala, ele sunt prezentate sub diferite nomenclaturi: guerila, razboi popular, rezistenta totala, etc.
    Fiecare mod de a duce lupta, din cele enuntate constituie concepte de sine statatoare, particularizate prin scopurile urmarile, sistemele si structurile organizatorice, formele si procedeele de lupta adoptate etc..

- va continua -