Perfectionarea competentei didactice a profesorilor
din invatamântul superior

Asist.univ. Mariana Dordea

 

    Activitatea unui profesor (in sensul generic al termenului „profesor") e circumscrisa in primul rând, de „calitatea prestatiei didactice"[1]; acesteia i se adauga elaborarea logisticii didactice specifice si activitatea stiintifica.
    Cât de importanta e dimensiunea psihopedagogica a competentei unui cadru didactic o evidentiaza mai ales studentii [2]. Ideea preponderentei ei (de drept/de fapt) apare tot mai des (mai ales) in studiile de natura manageriala atunci când se invoca setul de criterii referitoare la selectia si promovarea personalului didactic universitar [3].
    Nu este vorba despre o trecere in planul secund a competentei profesionale (de specialitate) ci de o considerare a ei implicita. Nici o recunoastere (formala) a calitatilor didactice nu se face decât dupa una care vizeaza nivelul/calitatea pregatirii intr-o specialitate (oricare ar fi aceasta).
    Competenta didactica „rezulta dintr-o raportare permanenta a solicitarilor aptitudinale considerate ca factori de personalitate ai profesorilor la factorii normativi si la factorii situationali respectiv situatia pedagogica concreta" [4]. Contextualizarea este inerenta si este impusa – in primul rând – de misiunea si obiectivele institutiei.
    Intr-o aproximare (inevitabila) competenta didactica include un ansamblu de capacitati relative la modalitatile de diagnosticare a starilor educationale, de prognozare a lor, de organizare a „procesului instructiv – educativ" (firesc, in secventele specifice), modalitatile de evaluare dar si cele de motivare a studentilor. Este o valoarea practica a personalitatii profesorului in raport cu rolul lui de educator, este o modalitate specifica de obiectivare a capacitatilor educative in contexte ale „câmpului educational" [5].
    In structura competentei didactice sunt incluse: capacitatea de a stabili si transmite obiective didactice, capacitati de a opera cu continuturile (selectare, organizare, transmitere propriu-zisa etc.), capacitati de a selecta si utiliza metodologia didactica, capacitati interrelationale (psihosociale, de comunicare) – accentuam aici (si nu intâmplator) pe:

• capacitatea de a adopta roluri diferite;
• capacitatea de a influenta usor studentul si grupul de studenti;
• capacitatea de a stabili usor si adecvat relatii cu ceilalti;
• cea de a comunica usor/eficient cu fiecare student si cu grupul de studenti;
• cea care vizeaza utilizarea adecvata a puterii si autoritatii, capacitatea de a adopta usor diferite stiluri de conducere [6];
• capacitati (auto)evaluative si, nu in final, capacitati (auto)formative.

    Prin urmare, competenta didactica este o structura personalitara extrem de complexa, autoconstructiva, centrata pe aptitudinea pedagogica (al carei nucleu este comunicativitatea formativa) [7] si care „joaca rolul de instrument de unificare, codificare si exprimare in afara, sub forma comportamentelor educationale, a totalitatii datelor personalitatii celui afiliat la status-ul si rolul de profesor"[8].
    Abordarile analitice ale competentei didactice converg catre ideea necesitatii depasirii viziunilor unilaterale (exclusiv psihologice, pedagogice, manageriale etc.) dar accepta prezenta unei ambiguitati inerente a conceptului.
    Un model – fie el si generale sau incomplet – este insa necesar, cel putin din motive pragmatic-formative.
    A pune problema perfectionarii competentei didactice a formatorilor universitari este, intr-un fel, riscant pentru ca: nu exista programe de perfectionare [9] adecvate nici structuri organizatorice abilitate sa se ocupe de managementul unei asemenea activitati, lipseste o didactica universitara (in sensul tare al termenului) absolut necesara in pregatirea/perfectionarea formatorilor, e pregnant manifestata rezistenta la ideea necesitatii unui asemenea demers – de profesori insisi (care, in principiu, admit/sunt preocupati de perfectionarea lor stiintifica/profesionala predilect)[10], este slaba motivatia pentru actul de (auto)perfectionare didactica.
    Cu toate acestea, nu se pot nega eforturile individuale chiar daca ele presupun mai ales invatare prin asistare (in cazul preparatorilor si asistentilor), preluare (mai mult sau mai putin constienta/voluntara) de modele comportamentale didactice si/sau autoconstructie de conduite didactice prin experienta personala.
    Fara indoiala ca un program de perfectionare a competentei didactice la acest nivel (al invatamântului superior) presupune colective specializate care sa proiecteze asemenea activitati (cu obiective particulare, diferentiate pe categorii de personal didactic, apelând la metode specifice s.a.m.d.), el trebuie nuantat din perspectiva domeniilor de specialitate (tehnice, umanistice s.a.) si – mai ales – trebuie construit din perspectiva autonomiei universitare. In fond, intra in sfera interesului si responsabilitatii fiecarei institutii problemele de selectie si perfectionare a profesorilor.
 
 

Bibliografice

[1] In acest context, utilizam termenul „profesor" in acceptiunea sa larga de „cadru didactic".
[2] I., Jinga, Evaluarea personalului didactic din invatamântul superior, in: Forum, 469-470-471/1998, p. 13-21; vezi, spre exemplu, si: R. Ueberschlag, Des profeseur notés par leurs étudiants, in: Les français dans le monde, N⁰269/1994, p. 33-34; opiniile studentilor (stiintific investigate) sunt considerate repere valide in proiectarea activitatii didactice din universitati engleze si americane – inca din 1971.
[3] I., Dafinoiu, Competenta: evaluare si promovare in câmpul universitar, in: A. Neculau (coord.), Câmpul universitar si actorii sai, Polirom, Iasi, 1997, p. 203-212; M. Ionescu, Pedagogia universitara, in: M. Ionescu, I. Radu, D. Salade (coord.), Studii de pedagogie aplicata, EPUC, Cluj-Napoca, 2000, p. 60-85; M. Voicu, I. Balasarian, M.I. Corcea, Rezultate ale pretestarii fisei de evaluare a cadrelor didactice de catre studenti, in: Forum 469-470-471/1998, p. 51-59.
[4] L., Antonesei, Yehia A.I. Abdeel-Aal, Mohamed R-El-Tahlawi, Nabila T. Hassan, Managementul universitar. De la viziunea conducerii la misiunea de succes, Polirom, 2000; I. Jinga, op.cit..
[5] R., Gherghinescu, Conceptul de competenta didactica, in: S., Marcus (coord.), Competenta didactica: perspectiva psihologica, All, 1999, p. 11-24.
[6] I., Radu, Procesul de invatamânt, in: M., Ionescu, I., Radu (coord.) Didactica moderna, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 1-56.
[7] N., Mitrofan, Aptitudinea pedagogica si eficienta activitatii instructiv-educative, in: Revista de pedagogie, Nr.7/1986, p. 7-10.
[8] R., Gherghinescu, op.cit..
[9] P., Golu, N., Mitrofan, Dimensiuni psihologice ale competentei didactice, in: Revista de pedagogie, nr. 2/1982, p. 129-149.
[10] Se poate consulta, in acest sens, proiectul (general) propus de prof. I., Mânzat; vezi: I., Mânzat, Competenta didactica si dezvoltarea gândirii stiintifice (la elevi si studenti), in: S., Marcus (coord.). op. cit., p. 133-135; vezi S., Cristea, Dictionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera – Editura Litera International, Chisinau - Bucuresti, 2000, p. 155-157.
[11] I., Dafinoiu, op.cit.; M., Ionescu, op.cit.; vezi si: R., Ueberschlag, France-Education: Remise à plat du statut des universitaires, in: Les français dans le monde, N⁰ 269/1998, p. 68.