Discursul ca materializare a comunicarii umane
in cadrul orelor de limba engleza

Asist.univ.drd. Georgeta Obilisteanu

 
     Predarea limbii engleze viitorilor specialisti din diverse domenii ridica multiple probleme in privinta continutului si formei adoptate pentru a dezvolta deprinderile necesare receptarii si producerii discursului academic.
    Ne vom referi in lucrarea de fata la studentii adulti care au cunostinte de limba engleza generala la nivel intermediar sau superior acestuia. Experienta didactica indica faptul ca aceasta situatie prezinta nu numai avantaje ci si o serie de dificultati, rezultat al caracteristicilor de vârsta si al deosebirilor dintre discursul general si cel academic.
    Vârsta adulta nu este, in ciuda experientei si a informatiei acumulate si a maturizarii psihologice si mentale, o garantie a invatarii, fara asperitati, a unui cod lingvistic de comunicare. Aspecte legate de stilul de invatare, calitatea memoriei sau forta motivatiei pot deveni sabii cu doua taisuri in acest caz. Desi procesul de invatare se produce la adult pe un teren psihologic mai stabil si propice, complexitatea acestei perioade obliga profesorul sa gaseasca si sa foloseasca o combinatie de strategii, metode si procedee la fel de complexa. In acest context problema reportului dintre discursul general si cel academic devine cu atât mai incitanta.
    Discursul, ca materializare a comunicarii umane, se bazeaza pe elemente formale ale limbii (lexic, pronuntie, gramatica), dar trece dincolo de ele imbinând text si context intr-un tot relevant si coerent, caracteristic comunicarii reale. El se refera prioritar la competenta comunicativa, neignorând, desigur, corectitudinea formala. Si in aceasta privinta experienta atesta clar faptul ca un mesaj are sens nu numai pentru ca se supune regulilor formale ale gramaticii ci, mai ales, pentru ca este coerent si respecta codul de comunicare cunoscut si acceptat de catre parteneri. Orice scurtcircuitare a acestui cod creeaza premisele intreruperii fluxului comunicativ. De altfel nu putine sunt cazurile in care acuratetea elementului formal, gramatical, nu are ca rezultat producerea comunicarii.
    Comunicarea umana se caracterizeaza prin conturarea si delimitarea unor discursuri diverse, fiecare caracterizat de o combinatie specifica a elementelor formale si neformale (ex.: discurs stiintific, discurs nestiintific, discurs epistolar, discurs publicitar etc.). In consecinta, discursul general si cel academic se deosebesc si ele prin selectii si combinatii diferite ale elementelor formale si operationale (notiuni, functii, registru) ale limbii.
    Componenta lexicala, care ar trebui sa contina intre 2000 si 3000 de cuvinte din limbajul general, pare a nu crea probleme atunci când se trece de la un tip de discurs la celalalt. In realitate raportul dintre lexicul general si cel academic sau specializat este adesea conflictual, in ciuda numeroaselor tangente. Drumul de la cuvinte ca „garaj", „picior", „guler" etc. pâna la abstractele „afiliere" sau „auspicii" nu este lipsit de dificultate. Lexicul general este unul folosit extensiv si intensiv, in timp ce lexicul caracteristic discursului academic si specializat este unul specific, abstract, cu o frecventa medie sau joasa. In plan pragmatic inseamna ca el nu poate fi asimilat din materiale obisnuite ce folosesc limba generala si nici prin metode obisnuite (reiterare, ghicire din context etc.) si ca este nevoie de o strategie speciala.
    O distinctie fundamentala in ceea ce priveste structura unui discurs este aceea care opereaza in domeniul registrului pe scala formal-informal. Daca discursul general se deplaseaza pe intreaga scala, discursul academic se circumscrie unui grad ridicat de formalitate in folosirea limbii, chiar si atunci când este vorbit. Aceasta diferentiere se reflecta in toate componentele limbii.
    Din acest punct de vedere, discursul formal inseamna planificare, precizie, claritate, coerenta, calitati care adesea nu insotesc discursul neformal.
    Discursul utilizeaza gramatica si regulile ei ca pe o resursa, ca pe un element de constructie a celorlalte componente ale sale, si nu ca pe o prescriptie, prevalenta fiind nu conformarea la reguli, ci coerenta mesajului. Totusi pentru discursul academic, alinierea la normele gramaticii si folosirea corecta a structurilor ei constituie o garantie a preciziei si claritatii mesajului. In timp ce metodele de invatare a limbii engleze generale parcurg cam toate aspectele limbii, in materialele pentru invatarea limbajelor specializate predomina aspecte ca: formarea cuvintelor, comparatia, folosirea infinitivului si a gerunziului, verbele imperative, diateza pasiva. Selectia este motivata nu numai de existenta unui control prealabil asupra componentelor de baza ale limbii generale, ci si de specificitatea discursului.
    Poate cel mai interesant aspect al raportului dintre discursul general si discursul academic este acela referitor la functiile retorice caracteristice celor doua categorii discursive. Elementele formale ale limbii constituie un vehicul pentru functiile si codurile limbii, care la rândul lor fac posibila comunicarea, capacitatea de a exprima semnificatii, sentimente, idei, interese, relatii etc. O paralela intre cele doua categorii de discurs indica faptul ca, desi ele pot avea in comun unele macrofunctii, cum ar fi cea referentiala, cel din urma nu utilizeaza altele, cum ar fi cea afectiva sau poetica. La nivelul microfunctiilor, in timp ce discursul general se axeaza pe formularea de intrebari, comenzi, rugaminti, regrete, sfaturi, etc., discursul academic se bazeaza pe deprinderea de a formula descrieri, definitii, comparatii, ipoteze, concluzii, deductii, predictii etc. Am putea afirma ca cel mai evident contrast dintre cele doua tipuri de discurs apare la nivel lexical si functional.
    Raportul dintre discursul general si cel academic poate fi abordat si dintr-un punct de vedere cultural. Discursul academic si cel specializat caracterizeaza sfera culturilor profesionale, a caror existenta ridica probleme de inter-relationare, inter-comunicare si, desigur, de invatare a unui cod strain de comunicare.
    In concluzie raportul celor doua tipuri de discursuri este unul cu implicatii pedagogice, care se refera la:

• constientizarea in procesul predare/invatare a existentei diverselor tipuri de discurs;
• stabilirea unui echilibru real si eficient intre forma si functionalitate;
• stabilirea momentului si nivelului la care se poate aborda discursul academic;
• identificarea si folosirea cunostintelor si deprinderilor dobândite in limba materna;
• constientizarea diferentei dintre coeziv si coerent;
• exploatarea situatiei didactice specifice pentru a dezvolta deprinderi nedobândite in limba materna sau greu transferabile dintr-un cod de comunicare in altul.

    Toate aceste aspecte ar trebui sa fie luate in considerare in situatiile de predare/invatare a limbilor pentru si de catre specialisti din diverse culturi profesionale.
 
 

Bibliografie

[1] Chomsky, N., Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, 1995.
[2] Halliday, M.A.K., R. Hasan, Cohesion in English, Longman, 1975.
[3] Jones, L., Functions of English, CUP, 1977.
[4] Leech, G., Principles of Pragmatics, Longman, 1983.
[5] Riley, P. (ed.), Discourse and Learning, Longman, 1985.