O posibila pedagogie a formarii
comportamentelor agresive

Asist.univ. Mariana Dordea

    In general, in educatie se pune problema atenuarii reactiilor comportamentale de tip agresiv (mai ales a celor violente) – cel putin explicit.
    Cu exceptia câtorva domenii ale educatiei formale (arte, sport) unde se "educa" (mai mult sau mai putin constient, dirijat) comportamente expresive de tip agresiv, educatia nu-si propune sa modeleze agresivitatea; nu am considerat aici formele educatiei de tip special.
    Desi agresivitatea, in toate formele ei, e pregnanta in educatie, ea este mai putin controlabila/controlata.
    Pentru educatia militara insa, formarea comportamentelor agresive e esentiala.
    Sunt necesare câteva precizari:
    -acceptam "agresivitatea" (chiar daca nu exista o acceptiune unanim recunoscuta, a termenului) ca si "caracteristica latenta sau manifesta a personalitatii, o dispozitie temporara sau permanenta de angajare in conduite agresive reale sau fantasmatice" (R.Doron, F.Parot)¹;
-conduita agresiva poate fi "flexibila si progresiva" sau "stereotipa si ritualizata", verbala si/sau actionala etc., ofensiva, de amenintare/atac ce apare in situatii de rivalitate (C.Zamfir, L.Vlasceanu)²;
-pentru organizatia militara, ale carei caracteristici specifice "deriva din scopul sau principal, gestionarea instrumentelor de violenta"³, agresivitatea devine obiectiv formativ; comportamentul agresiv, ca efect educational dezirabil este, in acest caz, justificat.
    Problematice sunt, prin urmare, nu acceptarea ideii "formarii deliberate a comportamentelor agresive" sau argumentarea ei ci relatia scop-mijloc (spre exemplu) si formarea educatorilor realmente capabili sa induca si sa controleze asemenea comportamente.
    Manifestarile particulare ale agresivitatii (si violentei) in domeniul militar fac obiectul – prim – al psihologiei domeniului. Nici o pedagogie a formarii comportamentelor agresive nu se poate construi decât pornind de la o psihologie (militara, cu necesitate) a agresivitatii.
    Din perspectiva instructiva insa, intereseaza formarea indivizilor capabili sa manifeste eficient (in raport cu scopurile organizatiei si contexte) conduite agresive. Si din acest punct de vedere sunt necesare câteva nuantari pentru ca exista diferite categorii de militari care parcurg trasee instructiv-educative diferite, specifice.
    Raportându-ne doar la formarea ofiterului (viitor educator/ instructor militar) capabil sa gestioneze contextual (si, cel mai adesea, la nivelul microgrupal) violenta, e esential de subliniat ca intrucât violenta ramâne dimensiunea caracteristica a oricarui razboi (indiferent in ce forma se manifesta) educatia nu se poate face in afara contactului (real/simulat) cu agresiunea/violenta. Prin urmare, agresivitatea este scop educativ dar devine element al contextului educational (a situatiilor tipice), uneori cu statut de mijloc.
    Instrumentalizarea agresivitatii e dependenta de competentele specifice instructorului/educatorului militar. Acestea presupun, mai ales:
-capacitatea lui, specifica de a proiecta obiectivele instructiv-educative, continuturi si strategii didactice, relatii s.a.m.d.;
-capacitatea de a-si implementa proiectele;
-capacitatea de a evalua eficienta instruirii.
    Este un tablou foarte general dar, dincolo de aceste repere este vorba, in fond, de o competenta extrem de complexa, psihologica, pedagogica si socio-relationala.
    Instructorul trebuie invatat sa construiasca (sa proiecteze si sa creeze) "situatii educationale" care sa genereze efecte dezirabile pe dimensiunea agresiva a personalitatii militarului. Aceasta angajeaza capacitatile lui de cunoastere a militarului, (de "diagnoza" – cel putin la nivel general – a comportamentului agresiv) de anticipare a reactiilor acestuia in situatii violente⁴, de antrenare optima in activitati agresive si generatoare de agresiune, de evaluare a performantelor militarilor din acest punct de vedere.
    Este evident ca o pedagogie a formarii comportamentelor agresive se justifica. Altfel nu se poate nici macar discuta despre "un optim educational" la acest nivel.
    Intr-o abordare bazata pe teoriile comunicarii "optimum educational" devin un concept central; psihologic, are numeroase sustineri (in psihologia partenerilor de comunicare (educationala) – avem in vedere elemente ca: indicele de agresivitate nativa/social dobândita, rezistenta la frustrare, rezistenta la stres, structura motivationala dar si elemente de ereditate; in psihologia grupurilor de instruire-educare care furnizeaza informatii despre structurile de comunicare bazate fundamental pe cooperare/colaborare; in psihologia educatorului militar care trebuie sa faca referiri si la stilurile de instruire-educare tipice s.a.m.d.).
    Probabil ca experimentele in aceasta arie problematica sunt nu doar extrem de interesante dar si absolut necesare.
    O asemenea pedagogie nu numai ca nu este noua (cel putin ca idee⁵) dar are o foarte solida traditie (fie si empirica) valorificabila teoretic si practic.
    Ca demers (teoretic dar mai ales aplicativ) are in primul rând nevoie de fundamentari stiintifice; interdisciplinaritatea e subinteleasa. Este necesara o teorie "care sa faca posibila o noua pedagogie militara si o practica educativa eficienta, generatoare de resurse umane necesare armatei"⁶.
 
    Note si referinte bibliografice
Se pot consulta spre exemplu:
R.Doron, F.Parot, Dictionar de psihologie, trad., Humanitas, Bucuresti, 1999; U.Schiopu (coord.), Dictionar enciclopedic de psihologie, Editura Babel, Bucuresti, 1997; I. Eibl-Eibesfeldt, Agresivitatea umana. Studiu etologic, trad., Editura Trei, 1995
C.Zamfir, L.Vlasceanu (coord.), Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1998
M.Janowitz, Organizarea militara in societatile industriale, in: I.N.Sava, Gh.Tibil, H.Zulean (coord.), Armata si societatea. Culegere de texte de sociologie militara, Editura Info-Team, Bucuresti, 1998
V.Ceausu, Cunoasterea psihologica si conditia incertitudinii, Editura Militara, Bucuresti, 1978; autorul precizeaza ca in ceea ce priveste "previzibilitatea activitatii umane" ea se refera mai ales la capacitatile individuale; se poate consulta si I.Juncu, Agresiune si aparare psihologica, Bucuresti, 1994
L.Altermath, Pedagogia apararii, trad., in Spirit Militar Modern, Nr.1-2/2001, pp.13-14
D.Popovici, Introducere in pedagogia militara, Editura Licorna, Bucuresti, 1999