Hartuirea – mod de lupta traditional al românilor

Col. Viorel Ostropel

    Pentru poporul român care, timp de sute de ani a dus lupte pentru implinirea idealurilor de libertate si unitate, fiind obligat, mai tot timpul, sa se confrunte cu un inamic superior, hartuirea a fost si a ramas in istoria sa ca ultima si singura solutie de supravietuire. In istoria militara a poporului român gasim numeroase exemple in care ostile române au atras gruparile inamice in locuri strâmte, in munte, in zone mlastinoase sau impadurite, unde, neavând posibilitatea sa-si valorifice superioritatea tehnica si in personal, au fost infrânte.
    Scrierile antice consemneaza, in anul 514 i.e.n., expeditia lui Darius - regele persilor, impotriva scitilor. In campania lor de cotropire a teritoriilor de la gurile Dunarii, au intâlnit singura impotrivire mai serioasa din partea getilor. Herodot relateaza ca „Inainte de a ajunge la Istru (Darius – n.a.), birui mai intâi pe geti, care se cred nemuritori […] ei sunt cei mai viteji si drepti dintre traci". Izvoarele nu indica nici locul, nici modul de desfasurare a luptelor dintre oastea geto-dacica si cea persana. Este mai mult ca sigur ca actiunile getilor au imbracat forma hartuirii uriasei ostiri persane.
    Hartuirea agresorului prin atacuri neintrerupte, folosirea unor procedee variate de lupta, exploatarea avantajelor oferite de teren, executarea unor atacuri pe timp de noapte, etc., au fost, perfectionate continuu, imprimând strategiei si tacticii ostilor geto-dace trasaturi specifice.
    Evenimentele ce au urmat, nimicirea oastei invadatoare condusa de macedoneanul Zopyrion, probabil in 326/325 i.e.n., infrângerea succesiva a regelui Lysimah, in anul 299 i.e.n., cât si in anul 292 i.e.n., au scos in evidenta conceptii bine cristalizate cu privire la purtarea razboiului.
    Este vorba, in principal, de apararea trecerii Dunarii, retragerea in interior spre un loc anume ales, concomitent cu aplicarea tacticii pârjolului, arderea recoltelor si otravirea surselor de apa – hartuirea necontenita a inamicului si, in final, dezlantuirea atacului asupra intregului dispozitiv inamic.
    In cele doua razboaie, din anii 101 – 102 si 105 – 106, armatele Romei au trebuit sa infrunte indârjirea fara seaman a dacilor, sa se supuna conditiilor impuse de aparator, care pustia totul in calea cuceritorului.
    Pe timpul desfasurarii primului razboi (anii 101 – 102 e.n.), Decebal a adoptat tactica luptei defensive, organizând o puternica si ampla actiune de hartuire pentru a decima fortele invadatoare. Rezistenta statului dac, bine organizata, a creat serioase dificultati trupelor romane, care, la rândul lor, inaintau cu prudenta, având inca suficient de proaspata imaginea confruntarilor nu de mult trecute. Dupa o serie de actiuni de hartuire, Decebal s-a decis sa dea lovitura decisiva acolo unde conditiile de relief erau mai putin favorabile desfasurarii fortelor romane superioare numeric. Desi infrânti, dacii nu au renuntat la lupta, s-au retras aparând metru cu metru, lovind neincetat din ascunzisuri si prin surprindere armata romana.
    In cel de-al doilea razboi daco – roman (105 – 106 e.n.), rezistenta dacilor a fost de-a dreptul eroica, imbinând actiunile ofensive, cu caracter limitat, cu cele de hartuire si uzura. Referitor la aceasta Xenopol noteaza: „cu cât Traian se apropia de capitala dacilor cu atât pierderile naturale si maiestrite se inmulteau si impotrivirea dacilor devenea mai cerbicoasa […]. Atacurile dacilor asupra pozitiilor romane devin tot mai dese; sângele curge in siroaie si mai fiecare pas inainte al romanilor este insemnat prin moartea unui legionar".
    Razboaiele daco-romane, au pus in evidenta câteva elemente de noutate, specifice artei militare a dacilor, ce o deosebesc de arta militara a altor popoare ale lumii antice.
    Acum apar primele tendinte de organizare si participare a populatiei inarmate, alaturi de corpurile de oaste permanente, ceea ce a imprimat razboaielor de aparare a Daciei un pronuntat caracter de rezistenta generalizata. Ca o consecinta a acestui fenomen, se intensifica preocuparile de a gasi si aplica forme, metode si procedee de ducere a luptei care sa fie in deplina concordanta cu posibilitatile, totusi limitate, ale populatiei participante la actiunile armate. Se contureaza cu suficienta claritate apararea strategica, in cadrul careia, intr-o prima etapa, se practicau pe scara larga actiunile de hartuire a trupelor invadatoare, in scopul intârzierii si directionarii acestora spre zone nefavorabile, producerii de pierderi in vederea echilibrarii raportului de forte si asigurarii timpului necesar pregatirii locului bataliei decisive.
    Perioada care a urmat retragerii armatei si administratiei romane a constituit, pentru poporul român, aproape un mileniu de lupte impotriva populatiilor migratoare. Forma principala de rezistenta era retragerea din calea invadatorilor, in munti si paduri, unde inamicii nu cutezau sa patrunda, iar atunci când o faceau, erau loviti prin surprindere din toate partile. „Calaretii români, inarmati cu arcuri si sageti cu care trageau din goana calului, hartuiau pe dusman si-l atrageau in curse, prefacându-se ca ataca; apoi fugeau, sagetând inapoi, in goana calului. Dusmanii, greu inarmati obositi de aceste hartuieli, erau atrasi in locuri strâmte si dinainte alese, unde erau inconjurati din toate partile si macelariti".
    Rezistenta impotriva invadatorilor s-a manifestat cu deosebita vigoare pe teritoriul Transilvaniei unde formatiunile statale s-au format inca inaintea sfârsitului primului mileniu. Când hunii au inceput expansiunea in Câmpia Panonica, au intâmpinat rezistenta dârza a voievodatelor conduse de Glad, Gelu si Menumorut. Impotriva unui inamic abil, rapid si de o cruzime fara seaman, luptele de aparare duse de cei trei voievozi pastreaza, conceptual vorbind, aceleasi elemente de perenitate, care s-au dovedit viabile in toate confruntarile cu armatele invadatoare. Edificatoare sunt, in acest sens, confruntarile dintre huni si oastea lui Menumorut pentru cucerirea cetatii Satmarului. Intr-o prima etapa, hoardele vrajmase au patruns pe doua directii: o grupare mai spre nordul teritoriului, in lungul Somesului, iar alta, direct spre resedinta voievodala. Adoptând apararea, ca forma reprezentativa de lupta, Menumorut a trimis la hotare cetele inarmate, in scopul hartuirii inamicului, mai ales pe directia ce ducea spre cetatea de scaun. In final, o lupta decisiva s-a dat pe Crisul Repede, unde invazia a fost oprita si respinsa. Concomitent, alte cete ale voievodului român au hartuit gruparea patrunsa in partea de nord a tarii angajând o lupta deosebit de sângeroasa pentru apararea cetatii Satmarului, unde gruparea invadatoare a fost respinsa.
    In concluzie, sub raport militar, perioada secolelor III – XIII s-a caracterizat prin continuarea traditiilor militare daco-romane intr-un nou context, acela pe care l-a creat existenta unui popor nou – poporul român.
    Comparativ cu perioada de dinaintea migratiilor, in planul strategiei militare nu vom gasi elemente de maxima diferentiere ci, din contra, s-a pastrat o linie autentic româneasca in purtarea razboiului. Cum obiectivul fundamental a constat in apararea structurilor statale existente, evident, a fost promovata, ca forma principala a actiunilor de lupta – apararea, concretizata intr-o gama larga de procedee, cu preponderenta de hartuire si uzura a inamicului.
    In plan actional, tactica aplicata de ostile cnezatelor si voievodatelor se caracterizeaza in esenta, prin folosirea cu mare iscusinta a terenului, imbinarea cu multa maiestrie a lucrarilor de fortificatie cu actiunile in câmp deschis, a hartuirii neintrerupte a fortelor invadatoare, combinata cu atragerea dusmanului intr-o retea de capcane si ambuscade sau in adâncimea vestitilor codri românesti, executarea unor atacuri prin surprindere, indeosebi pe timp de noapte. In alta ordine de idei, unei tactici rigide si sabloniste, voievozii români i-au opus, adesea, stratageme si procedee ingenioase, prin aplicarea carora s-au obtinut victorii de prestigiu.
    Un interes aparte il prezinta actiunile de hartuire duse de poporul roman in secolele XIV – XVI, in scopul istovirii ostilor invadatoare, inaintea bataliilor decisive. In acea perioada, lupta armata a fost impusa inaintasilor nostri, in conditiile unui raport general de forte defavorabil.
    Istoria consemneaza, la 1330, batalia de la Posada, dintre Basarab si Carol Robert de Anjou, regele maghiarilor. Preocupat sa impiedice cucerirea suveranitatii de catre români, regele maghiar a atacat si cucerit Severinul, apoi a inaintat in Tara Româneasca, pentru a o supune. Basarab a aplicat „tactica pârjolului" si a hartuirii, lovind când si unde inamicul nu se astepta. Hartuit permanent de cetele de cavalerie si lipsit de aprovizionare, regele ungar este obligat sa se retraga. Facând cale intoarsa, acesta a suferit o grea infrângere la Posada „unde a fost inchis intr-o strâmtoare de catre o multime de valahi". Lupta decisiva a durat patru zile, armata maghiara fiind prinsa ca „pestii in navod", precum „copiii in leaganele lor", iar sub puterea atacului românesc s-a „aplecat ca trestia batuta de vânt" – dupa cum spun cronicarii vremii - si a suferit mari pierderi. Batalia de la Posada constituie un model de maiestrie militara, de suplete si dinamism in actiune. Fara indoiala, conceptia si desfasurarea acestei batalii au unele trasaturi asemanatoare cu ceea ce, mai târziu, a fost definit ca „ambuscada". Semnificativ este faptul ca astfel de actiuni constituiau adesea actul strategic decisiv al confruntarii fortelor principale, dupa ce, in faza initiala a luptei, aveau loc actiuni cu rol tactic. Astfel, batalia la care se face referire, a fost precedata de numeroase actiuni de hartuire a armatei invadatoare, de lupte dârze de aparare de scurta durata, ca in final sa fie „provocata" lupta decisiva, acolo unde adversarul nu putea sa-si valorifice superioritatea.
    Chiar si atunci când era chemata „oastea cea mare", fortele românesti nu au ajuns niciodata sa se masoare, ca efective, cu ostile invadatoare. Pentru a le slabi capacitatea combativa si a angaja lupte decisive in conditii cât mai avantajoase, domnitorii români supuneau trupele dusmane unei presiuni fizice si psihice continue, inca din primele zile ale patrunderii lor pe teritoriu. Detasamente de osteni si grupuri inarmate ale obstilor taranesti nimiceau cetele dusmane razlete, grupurile plecate dupa jaf si hrana, lichidau iscoadele. La adapostul intunericului ostenii lui Mircea cel Batrân si, mai ales, cei ai lui Vlad Tepes executau lovituri asupra grosului trupelor dusmane, provocându-le pierderi. Poporul pustia caile de invazie, incendia ogoarele, caminele si furajele, ascundea vitele, otravea fântânile, lipsindu-i pe cotropitori de hrana si adapost. Ca rezultat al acestor actiuni ostile invadatoare ajungeau mult slabite in zona bataliilor decisive. In aceasta consta una din explicatiile victoriilor de prestigiu repurtate de ostile române la Posada (1330), Rovine (1394), Vaslui (1475) etc.
    Este cât se poate de semnificativ faptul ca, in 1462, Vlad Tepes, folosind cu precadere tactica hartuiri, a reusit sa transforme intr-o fuga dezastruoasa oastea lui Mohamed al II-lea cuceritorul Constantinopolului – care invadase Tara Româneasca in fruntea unei armate uriase de 250.000 de oameni. Planul de actiune a fost remarcabil, atât prin conceptie, cât si prin executie. Oastea turceasca a fost supusa permanent actiunilor de hartuire si obligata sa marsaluiasca timp de douasprezece zile printr-o tara in care „si râul si ramul" le erau ostile, in care din orice parte putea fi atacata, pentru a se confrunta decisiv intr-o zona necunoscuta si la o data impusa. Cunoscând bine situatia, Vlad Tepes a aplicat ca procedeu de lupta incursiunea pe timp de noapte. Atacul a inceput in „a doua veghe a noptii de 17/18 iunie 1462, când somnul turcilor era mai adânc". Actionând prin surprindere cu deosebita rapiditate si indrazneala, din toate partile, oastea româna a reusit sa provoace un puternic soc psihologic turcilor, care asa cum povestesc cronicile, s-au macelarit intre ei, suferind pierderi estimate intre 15.000 si 30.000 de oameni. Procedeele de uzura si istovire a inamicului au fost frecvent utilizate de domnitorul român, care a inteles ca numai prin tactici ingenioase poate atenua decalajul numeric si de inzestrare existent intre propria armata si agresori. Cât de ingroziti erau turcii de aceste procedee ne-o demonstreaza relatarile din diferite cronici straine: „Noaptea sau ziua, de cele mai multe ori, oamenii lui Tepes ieseau din paduri pe drumuri ocolite si cunoscute si nimiceau pe neasteptate pe multi turci fie in cautarea hranei, fie departati prea mult de trupa".
    Hartuirea si atacul de noapte au fost, de asemenea, componente ale maiestriei militare a lui Stefan cel Mare. Batalia de la Baia, din 1467, este ilustrativa sub acest aspect. Hotarât sa spele „rusinea" suferita prin pierderea cetatii Chilia si a garnizoanei unguresti care se gasea in cetate, cât si pentru a aduce Moldova sub suzeranitatea regatului maghiar, Matei Corvin, regele Ungariei a declansat, in anul 1467, o campanie militara impotriva Moldovei.
    Planul de campanie prevedea patrunderea unei armate de aproximativ 40.000 de ostasi in Moldova, pe itinerarul Bretcu, trecatoarea Oituz, Bacau, Baia, Suceava, atacul cetatii de scaun si aservirea Principatului. Intuind planul agresorului, Stefan cel Mare a hotarât sa inchida trecatorile dinspre Transilvania, iar cu un corp de oaste sa hartuiasca permanent inamicul, in scopul câstigarii timpului necesar mobilizarii trupelor sale si pregatirii bataliei decisive.
    Dupa savârsirea agresiunii, la mijlocul lunii noiembrie, trupele maghiare au fost hartuite continuu si infometate, obligate sa inainteze cu prudenta si intr-un ritm care sa asigure oastei moldovene pregatirea confruntarii finale.
    Cronicarul polonez Ioan Dlugosz precizeaza ca ostenii moldoveni i-au iesit in intâmpinare lui Mateias, dar Stefan „nu cuteza sa se lase in lupta deschisa, ci-l hartui mereu din locuri ascunse si pline de curse timp de vreo 40 de zile, si-l impiedica de a jefui mai departe". Istovita si cu efectivele imputinate, la 14 decembrie 1467, oastea maghiara a ajuns la Baia, unde s-a concentrat in vederea pregatirii actului final pentru cucerirea cetatii de scaun – Suceava. In noaptea de 14/15 decembrie, dupa o actiune de diversiune (incendierea unor case din Baia) oastea moldoveana a atacat concentric trupele maghiare, reusind sa le nimiceasca in cea mai mare parte.
    Adoptarea unuia sau altuia dintre procedeele de hartuire a fost dependenta de organizarea structurala si capacitatea operationala a trupelor, in relatie directa cu oportunitatile oferite de zonele geografice unde se desfasurau actiunile de lupta.
    In zone impadurite, ostile române foloseau tactica pravalirii copacilor din timp crestati, in calea navalitorilor. Faptele atesta ca un asemenea procedeu era specific pedestrimii, formata din tarani, care se puteau deplasa cu usurinta pe drumuri inguste, pe creste abrupte sau prin desisuri intunecate. Odata ajunsi in codru, ei pregateau copacii prin crestare, pentru a-i pravali la momentul oportun peste ostile atacatoare.
    Evident, actiunile de hartuire nu s-au manifestat izolat, ca rezultat al intâmplarii si hazardului, ci, din contra, ca etapa de sine statatoare in ansamblul actiunilor la nivel strategic, uneori dovedindu-se a fi si singurele forme de riposta cu caracter decisiv in economia razboiului.
    Daca vreme de un mileniu si jumatate, de la razboaiele daco-romane, actiunile de hartuire s-au regasit frecvent in continutul luptelor, se pune fireasca intrebare: „Ce elemente semnificative au determinat, permanentizarea si dezvoltarea acestor procedee inclusiv in epoca medievala?"
    Pentru a raspunde la aceasta intrebare este absolut necesar sa sintetizam trasaturile reprezentative ale artei militare românesti a acelei perioade.
    O trasatura specifica a fost participarea generalizata la lupta de aparare, ceea ce, evident, a creat deosebiri asupra modului de purtare a razboiului de catre români, comparativ cu razboaiele duse in exclusivitate de armate cu efective permanente, formate din autentici profesionisti ai razboiului.
    Si in aceasta perioada istorica, forma principala a actiunilor de lupta la nivel strategic a fost apararea strategica. Ea cuprindea, de regula, mai multe etape: apararea pe frontiera, hartuirea, batalia decisiva si urmarirea.
    Hartuirea se executa cu precadere de corpurile cavaleriei usoare, care atacau continuu trupele inamice, zi si noapte, pe o directie sau intr-o zona de responsabilitate, de la frontiera de stat, pâna la locul bataliei decisive.
    Conceptual, la nivel strategic, aceasta etapa avea o importanta covârsitoare prin insusi scopul urmarit – acela de a uza permanent inamicul, de a-i produce pierderi, a-i crea incontinuu o stare de nesiguranta si incertitudine.
    De reusita actiunilor de hartuire, nu in putine situatii, a depins deznodamântul confruntarii. De aceea, pregatirea actiunilor se facea cu foarte mare rigurozitate. Fortele destinate executarii hartuirii erau impartite in 3 – 4 detasamente, care actionau dupa un plan unitar si sub o comanda unica, ceea ce asigura o buna coordonare a actiunilor si o exploatare eficienta a rezultatelor.
    Ca amploare, actiunile de hartuire se executau intr-o fâsie relativ larga, pe o adâncime cuprinsa intre frontiera si locul bataliei decisive. In aceasta fâsie, terenul era de-a dreptul pustiit, familiile se evacuau, câmpurile se incendiau, recoltele se ascundeau, apele se otraveau, intr-un cuvânt se facea totul ca agresorul sa nu poata folosi nimic din ce i-ar fi fost de folos. Asa au stat lucrurile in mai toate bataliile de rasunet din Moldova si Tara Româneasca, la 1330, 1475, 1467, 1497 etc.
    Intregul efort era subordonat nevoii de a slabi capacitatea combativa a agresorului superior numeric si de a echilibra raportul de forte. La schimbarea raportului de forte contribuia indeosebi mentinerea unor cetati bine fortificate combinata cu numeroase atacuri asupra taberelor inamicului, determinându-l sa-si imprastie fortele astfel incât gruparea principala destinata bataliei decisive sa piarda cât mai mult din potentialul sau. De asemenea, se avea in vedere intârzierea trupelor agresoare, creând, astfel, timpul necesar concentrarii fortelor proprii la locul luptei decisive.
    Actiunea de hartuire isi propunea atragerea inamicului pe acele directii si in acele zone unde terenul favoriza lupta trupelor proprii si-l dezavantaja pe inamic.
    Nu lipsit de importanta era si un alt scop, acela de subminare a moralului fortelor agresoare, de zdruncinare a credintei in posibilitatea victoriei, de demobilizare prin infometare, lipsa de apa etc.
    Desi in cadrul apararii strategice, actiunile de hartuire se individualizau ca etapa distincta, totusi, acestea nu incetau odata cu depasirea perioadei in care se manifestau cu preponderenta. Folosirea iscusita a hartuirii se regaseste in tot cursul respingerii agresiunii, evident, pe o scara a gradualitatii dependenta de evolutia confruntarii.
    Dupa cum istoriografia consemneaza, nu de putine ori, hartuirea a fost unica si decisiva modalitate prin care s-a finalizat o confruntare de nivel strategic (Posada – 1330).
    In secolele XV – XVIII, arta militara româneasca a marcat o evolutie ascendenta, in concordanta cu politica militara a Principatelor Române, obiectivele strategice urmarite, potentialul economic, demografic si, nu in ultimul rând, cu nivelul tehnic al constructiei mijloacelor de lupta.
    Apararea strategica, deosebit de activa si incisiva in momentele decisive, a continuat sa reprezinte forma de riposta cea mai uzitata. Ca structura, ea a cuprins aceleasi etape ca si in secolele precedente: apararea la frontiera, hartuirea inamicului, batalia decisiva si urmarirea.
    In cursul secolelor XIX si XX, s-au produs schimbari semnificative in majoritatea statelor europene, ceea ce a influentat in mod direct si evolutia artei militare. In aceasta perioada, s-au desfasurat razboaie de mare intensitate si amploare, s-au angajat in razboi unele colonii, s-a accentuat caracterul de masa al razboiului. Pe acest fond, rezistenta populara si razboiul de guerila câstiga amploare. Perioada respectiva s-a caracterizat printr-o larga miscare, adesea in insotita de lupta armata pentru formarea statelor nationale.
    In plan militar, toate aceste evenimente politice, economice si sociale au atras adevarate mutatii in constructia armatelor si in evolutia artei militare. Este perioada aparitiei structurilor militare permanente, a perfectionarii mijloacelor de lupta (apare pulberea fara fum, proiectilul cu focos, etc.) care, in mod inevitabil, si-au pus amprenta asupra formelor si procedeelor de ducere a luptei armate.
    In plan intern, ne gasim in perioada cea mai zbuciumata a poporului român, in plan social si militar având evenimente majore, ca: Revolutia de la 1848, Razboiul de independenta, primul si al doilea razboi mondial.
    Ca parte integranta a sistemului european, societatea româneasca s-a situat pe aceleasi coordonate de influenta, raportate la specificul national si la nivelul, totusi, diferit al dezvoltarii economico-sociale.
    Asa cum s-a precizat, ideile luptei razboiului popular, ale apararii generalizate isi fac loc tot mai frecvent in „doctrinele" de lupta ale vremii. Cum hartuirea, ca actiune de lupta, a fost o caracteristica permanenta a razboaielor populare precedente, pe cale de consecinta, si in aceasta perioada, o vom regasi in modul de lupta, de acum traditional, al ostirii române.
    Asa cum era de asteptat, in timp, odata cu cresterea in amploare a razboiului, hartuirea si-a pierdut din intensitate si anvergura. Daca in secolele precedente se constituia in etapa de sine statatoare in conceptia strategica de purtare a unui razboi, uneori ca ultima si decisiva actiune, acum, la nivelul fortelor regulate se manifesta pe o arie restrânsa, ca o consecinta, mai degraba, conjuncturala si mai putin anticipativa. Cu toate acestea, ar fi gresit sa consideram ca fenomenul in sine si-a pierdut importanta, locul si rolul in ansamblul actiunilor de lupta.
    Daca asa stau lucrurile, in ceea ce priveste aplicabilitatea hartuirii in practica armatei regulate, nu acelasi lucru se poate spune despre adoptarea acesteia in lupta de rezistenta a populatiei, in spatele frontului inamic, unde actiunile de hartuire au reprezentat modalitatea cea mai eficienta de lupta impotriva agresorilor.
    Parcurgerea celor patru mari evenimente mai sus amintite (Revolutia de la 1848, Razboiul de independenta, primul si al doilea razboi mondial) ofera suficiente exemple care sa confirme, prin puterea faptelor ca, pentru români, hartuirea a fost si a ramas un mod traditional de lupta.
    O pagina de antologie militara a inscris oastea populara a lui Avram Iancu, prin faptele de arme savârsite, la 1848, in muntii Apuseni: „peste tot românii au facut cu foarte multa iscusinta acest razboi de guerila. Un asemenea popor este aproape de neinvins, când se apara disperat in muntii sai, profitând din plin de avantajele terenului. Ziua, noaptea ne hartuiau, se retrageau de pe o culme pe alta, ademenindu-ne tot mai departe, pentru a izola trupe singuratice si a le ataca apoi din vai situate in flanc. Adeseori, se ascundeau dupa coama muntelui si ne lasau sa ne cataram pâna aproape de muchie, unde navaleau asupra noastra cu urlete ingrozitoare, incât ne era greu sa-i intâmpinam cum se cuvine in momentul surprinderii. In afara de aceasta, ei aveau avantajul ca erau deprinsi cu urcusul dealurilor de acasa si imbracati usor, cunosteau fiecare copac, fiecare tufa".
    In perioada imediat urmatoare, procedeele specifice actiunilor de hartuire se individualizeaza: ambuscada, incursiunea, atacul de scurta durata, capcane si baraje de tot felul, raidul, etc. Spre exemplificare, vom rememora câteva momente care surprind, in esenta aceste procedee.
    In ansamblul luptelor si ciocnirilor armate desfasurate de fortele române in cel de-al doilea razboi mondial, ambuscadele au constituit unul dintre procedeele eficace de nimicire si capturare a coloanelor inamice.
    Pentru a interzice patrunderea inamicului in capitala, dinspre Ploiesti, ostasii Regimentului de garda calare, la 24 august 1944, au organizat o ambuscada impotriva unei coloane germane mixte de infanterie si artilerie. Dupa ce si-au pregatit dispozitivul de aparare pe rambleul caii ferate Bucuresti – Constanta, ostasii români au barat comunicatia cu o baricada din copaci. Deznodamântul a fost tragic pentru trupele germane; odata intrate in ambuscada, asupra lor „au tâsnit, intr-un bubuit ca de trasnet, sute de fâsii de gloante si proiectile, care, vijelios, au cuprins tot lungul coloanei".
    La 29 august 1944, in câmpia Baraganului, intr-o padure din apropierea localitatii Bucu, subunitati din R. 38 I. au lovit prin surprindere o coloana inamica aflata in deplasare, provocându-i pierderi insemnate: peste 100 de morti si aproape 300 de prizonieri.
    Ca urmare a desfasurarii nefavorabile a unor actiuni de lupta, doua subunitati din R. 3 Dorobanti au fost incercuite in apropierea vaii Voiskova. Dupa câteva incercari esuate de a iesi din incercuire s-a hotarât executarea unei incursiuni in spatele frontului inamic, in scopul lovirii gruparii de pe directia de iesire din incercuire. Infiltrarea s-a facut prin intervalul neacoperit dintre doua cote, pe timp de vizibilitate redusa. Dupa ce o echipa a cercetat genistic itinerarul, grupul de luptatori a inaintat pâna in apropierea obiectivului (un punct de sprijin inamic). Atacul a fost declansat prin surprindere, de la mica distanta, realizându-se efectul scontat: nimicirea inamicului si crearea bresei de iesire din incercuire.
    Asadar, procedeele de hartuire au fost frecvent adoptate si pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, de micile subunitati. Acestea s-au perfectionat continuu, atât din punct de vedere organizatoric, cât si al executiei.
    Fiecare actiune de lupta desfasurata pe teritoriul ocupat a avut, in general, o amploare redusa si o durata relativ scurta; de aceea, succesul fiecarei actiuni in parte nu putea avea rasunetul unei mari batalii. In ansamblul lor, totusi, desfasurându-se sistematic, timp indelungat si pe intreg teritoriul ocupat, aceste actiuni au uzat si slabit treptat forta combativa a inamicului, schimbând conditiile generale de ducere a razboiului in favoarea fortelor agresate.