MANAGEMENTUL IN ORGANIZATIA VIITORULUI

Lt.col.conf.univ.dr. Constantin Telespan

    Aparitia societatii bazate pe spiritul intreprinzator este, cu siguranta, in egala masura un eveniment cultural si psihologic, dupa cum este un eveniment economic sau tehnologic. Vehiculul acestei modificari profunde a atitudinilor, valorilor si, inainte de toate, a comportamentului este o „tehnologie" numita management. Ceea ce a facut posibila aparitia economiei bazate pe spiritul intreprinzator in lumea dezvoltata sunt noile aplicatii ale managementului:

• in noile institutii, lucrative sau nu, cu toate ca multi oameni au considerat pâna acum ca stiinta managementului poate fi aplicata doar in institutiile existente;
• in intreprinderile mici, cu toate ca, acum doar câtiva ani, oamenii erau foarte siguri ca managementul era rezervat numai „celor mari";
• in organizatiile nelucrative (armata, sanatate, etc.), cu toate ca cei mai multi inca aud „afacere" atunci când intâlnesc cuvântul management;
• in inovarea sistematica: in cautarea si exploatarea noilor oportunitati de satisfacere a dorintelor si nevoilor omenesti.

    Radacinile managementului se afla, in timp, in jurul primului razboi mondial. Primele sale semne au aparut pe la mijlocul anilor ’20. Insa managementul este o „stiinta utila" ca mecanica sau medicina, si, in consecinta a trebuit sa se dezvolte mai intâi ca practica, inainte de a putea deveni o disciplina.
    Incepând de prin 1955, intreaga lume dezvoltata a cunoscut o explozie a managementului. Tehnologia sociala pe care o numim management a fost pentru prima oara prezentata marelui public, inclusiv managerilor, cu aproximativ patruzeci de ani in urma. Apoi aceasta a devenit repede o disciplina, mai degraba decât o practica folosita la intâmplare de câtiva adepti izolati. In acesti patruzeci de ani managementul a avut un impact la fel de mare oricare alta „mare descoperire stiintifica" din perioada respectiva, sau poate chiar mai mare.
    Dar, bineinteles, ca daca managementul nu s-ar fi constituit intr-o disciplina organizata, nu s-ar fi putut realiza acea transformare, care acum reprezinta realitatea sociala din toate tarile dezvoltate, si anume societatea organizatiilor si societatea „salariatiilor".
    Fara indoiala ca inca mai avem de invatat despre management si, mai mult decât orice, despre managementul personalului bine informat. Dar fundamentele sunt destul de bine cunoscute inca de pe acum. In general vorbind, pâna de curând managementul era considerat limitat la domeniul afacerilor, iar in cadrul acestuia, la domeniul „marilor afaceri". A aparut insa o preocupare, in special pentru conducatorii institutiilor nelucrative. Desi inca mai resping tot ceea ce este etichetat drept „management", ei formuleaza plângeri despre cât de prost conduse sunt institutiile respective.
    Multi afirma ca managementul s-ar putea imparti in functie de domeniul unde este aplicat (management economic, management artistic, management sportiv, management militar). Acest lucru insa nu este posibil: managementul este acelasi pentru toti, cu deosebirea ca el se aplica in domenii diferite. Peste tot el inseamna o combinare a resurselor existente in vederea atingerii maximului de satisfactie: in economie – maximum de profit, in arta – maximum de creatie, in sport – maximum de performanta, in armata – maximum de succes in lupta.
    Atunci când am afirmat resurse ne-am gândit la resursa umana, resursa materiala, resursa financiara si resursa informationala. Toate acestea se regasesc in toate tipurile de organizatii. Doar provenienta poate fi diferita.
    Exista aspecte specifice fiecarui domeniu, exista restrictii, exista comanda sociala factorul politic. Toate acestea dau specificitate actiunilor manageriale. Dar peste tot se aplica aceleasi cerinte de rationalitate, aceleasi metode si tehnici de optimizare, aceeasi preocupare pentru a obtine efectul sinergic in organizatie, aceleasi zbateri pentru marirea satisfactiei membrilor sai.
    Orice practica se bazeaza pe teorie, chiar daca practicienii nu sunt constienti de asta. Managementul se bazeaza pe o teorie economico-sociala. Prin prisma acestei teorii schimbarea este vazuta ca normala si sanatoasa. Iar cea mai importanta functie in societate este de a face ceva diferit, mai degraba decât a face mai bine un lucru deja facut. De aceasta se ocupa managementul si intreprinzatorul. Aceasta este ceea ce Say a vrut sa spuna acum doua sute de ani, când a inventat termenul de „intreprinzator". Intentiona ca acesta sa fie un manifest si o declaratie de dizidenta: intreprinzatorul era menit sa rastoarne si sa dezorganizeze. Asa cum spunea Joseph Schumpeter, sarcina acestuia este „distrugerea creatoare".
    Teoria economica clasica optimizeaza ceva care deja exista, asa cum se intâmpla si cu teoria economica dominanta in zilele noastre, incluzând keynesismul; adeptii lui Milton Friedman si cei ai teoriei ofertei. Ea pune accentul pe obtinerea a cât mai mult posibil din resursele existente si pe stabilirea unui echilibru. Nu-si poate impropria conceptul de intreprinzator, dar il incredinteaza tarâmului intunecos al „fortelor externe" impreuna cu clima si fenomenele meteorologice, guvernul si politicile sale; molimele si razboaiele, dar si cu tehnologia.
    Economistul traditional, indiferent carei scoli sau carui curent ii apartine nu neaga, fireste, existenta sau importanta acestor forte externe. Dar ele nu sunt considerate o parte a universului economic, nu sunt luate in considerare in modelul economic, in ecuatiile si predictiile sale.
    Toate schimbarile economice imaginate de Marx, in afara de optimizarea resurselor prezente, adica de stabilirea echilibrului, sunt rezultatul schimbarilor aparute in raporturile de proprietate si de putere, tinând prin urmare de „politica", fapt care plaseaza aceste schimbari in afara sistemului economic insusi.
    Schumpeter a reusit cu teoria economica traditionala intr-un mod mult mai radical decât avea sa o faca John Maynard Keynes douazeci de ani mai târziu. El a postulat ca dezechilibrul dinamic cauzat de intreprinzatori prin procesul de inovare este „etalonul" unei economii sanatoase si realitatea fundamentala a practicii si teoriei economice, iar nu echilibrul si procesul de optimizare.
    Say era preocupat in primul rând de sfera economica. Dar definitia sa presupune ca numai resursele sa fie „economice". Scopul pentru care se folosesc aceste resurse nu trebuie sa fie unul perceput in mod traditional ca fiind economic. Domeniul educational nu este in mod normal considerat „economic"; cu siguranta criteriile economice sunt departe de a fi adecvate pentru determinarea „rezultatului" procesului educational. Dar resursele educationale sunt cu siguranta economice. Ele sunt de fapt identice cu cele utilizate pentru scopuri indubitabil economice.
Intr-adevar resursele pentru toate activitatile sociale sunt aceleasi si sunt resurse „economice": capitalul (adica resursele retrase din consumul curent si alocate unor actiuni care pot da anumite rezultate), resursele materiale, fie ele terenuri, seminte, cupru, sala de clasa sau pat de spital, munca, managementul si timpul.
    De aici rezulta ca managementul nu este in nici un caz limitat la sfera economica, desi termenul isi are originile aici. El se potriveste tuturor activitatilor omenesti, altele decât cele carora li s-ar potrivi calificativul de „existential" in locul celui de „social". Managerii vad schimbarea ca pe ceva necesar si sanatos. Chiar ei insisi genereaza schimbarea. Managerul, intreprinzatorul cauta mereu schimbarea, reactioneaza la ea si exploateaza ocaziile oferite de aceasta.
    Managerii trebuie sa inoveze. Inovarea este instrumentul specific al spiritului de initiativa. Este actul care inzestreaza resursele cu o noua capacitate de a crea avutie. Inovarea, intr-adevar creeaza resurse. O „resursa" nu exista pâna când omul nu gaseste ceva util in natura si ii atribuie valoare economica. Acelasi lucru este valabil in sfera sociala si in cea economica. Nu exista resursa mai importanta in economie decât „puterea de cumparare". Dar puterea de cumparare este creatia intreprinzatorului novator.
    Orice lucru care modifica potentialul creator de valoare al resurselor existente deja constituie o inovatie.
    Schimbarea este cea care ofera intotdeauna ocazia de a se crea ceva nou, ceva diferit. Inovatia sistematica rezida asadar in cautarea organizata a schimbarilor si in analiza sistematica a ocaziilor pe care aceste schimbari le ofera pentru inovarea economica sau sociala.
    Aparitia societatii bazata pe managementul inovativ poate constitui o intorsatura importanta a istoriei noastre. Aceasta insa numai in masura in care va reusi sa determine cresterea semnificativa a productivitatii, a sporului satisfactiei. Vom putea chiar sa facem câteva adaugiri neinsemnate edificiului bunastarii sociale, sa construim o camera aici sau o facilitate dincolo. Dar statul bunastarii sociale este mai degraba un concept al trecutului decât unul al viitorului - asa cum stiu chiar si vechii liberali.
    Cu toate acestea insa, de la Adam Smith incoace functioneaza principiul existential: „dorinta si efortul constant, uniform si niciodata intrerupt al fiecaruia de a-si imbunatati soarta sa".
    Managementul este noua tehnologie care transforma organizatia prezentului si cea a viitorului. Noi trebuie sa fim capabili sa sesizam aceste transformari si sa le facem posibile si in organizatiile noastre. Acestea sunt oportunitatile prezentului pentru a constitui un viitor pe masura asteptarilor noastre. Altfel este posibil sa ne situam in afara celor cu preocupare serioasa si constanta pentru imbogatirea teoriei si practicii managementului si in afara celor care obtin succesele aferente.

    Note bibliografice

    [1] Drucker, P., Inovare si spirit intreprinzator, Editura Teora, Bucuresti, 1993
    [2] Schumpeter, I., Teoria evolutiei economice, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1991
    [3] Smith, A., Avutia natiunilor, Editura Politica, Bucuresti, 1985