DIMENSIUNEA TEMPORALA A EXISTENTEI

Col.prof.univ.dr. Mircea Cosma

    In studiul continutului categoriei de timp, a insusirilor si proprietatilor lui se impune, poate mai mult decât referitor la orice alta categorie, necesitatea analizei epistemologice cladita pe datele oferite de cunoasterea stiintifica din diverse domenii: biologie, filosofie, sociologie etc. si nu numai din domeniul fizicii asa cum considera unii gânditori.

    1. Abordari ale continutului categoriei de timp

    Pentru o mai clara cunoastere a preocuparilor in domeniul abordarii timpului vom prezenta doua orientari in interpretarea categoriei de timp: orientarea substantialista si cea relationista.

    Interpretarea substantialista a timpului
    Specifica pentru orientarea substantialista – prezentata in conceptiile lui Democrit, Newton, Kant Bergson si ale unor gânditori contemporani – este intelegerea timpului ca entitate de sine statatoare, independenta de obiectele si procesele realitatii, ca o „concava" sau „albie", ca „mediu" in care are loc tot ce exista. Timpul, astfel conceput, exista prin sine, el nu inceteaza de a exista si atunci când obiectele, fenomenele si procesele realitatii ar inceta sa mai fie.
    Daca pentru Newton „Timpul absolut, adevarat si matematic, in sine si dupa natura sa, curge in mod egal si fara o legatura cu ceva extern, si cu alt nume se cheama durata", de unde… „Toate miscarile pot fi accelerate si intârziate, dar fluxul timpului neschimabt", pentru Kant „Timpul nu este ceva obiectiv si real, nici substanta, nici accident, nici relatie, ci o conditie subiectiva, necesara prin natura mintii omenesti ce-si coordoneaza printr-o lege sigura toate lucrurile sensibile si astfel o intuitie pura". Deci pentru Kant, timpul nu este ceva obiectiv si real, ci o conditie subiectiva, facuta necesara de o anumita structura a mintii. El e conceput universal, contine forma tuturor fenomenelor si intâmplarilor observabile in lume si numai in conditiile existentei lui materialul simturilor poate fi coordonat, prin el si datorita lui se naste acel intreg formal ce se numeste lume fenomenala.
    Tot pe pozitii substantialiste in intelegerea timpului s-a situat, in esenta, si H. Bergson. Dupa acest gânditor, timpul este durata inteleasa ca continuare a precedentului in succedent, ca trecere a lui „inainte", in „dupa", ca o continua creare de noutati. Aceasta curgere sau trecere nu presupune ceva ce curge sau momente prin care trece „… durata, in esenta ei, este continuarea a ceea ce nu mai e, in ceea ce este. Iata care este timpul real – eu vreau sa spun timpul pe care il percepem si pe care il traim".
    Reprezentantii existentialismului, Heidegger si Sartre, iau timpul in acceptiunea lui abstracta si il transpun in contextul problematicii pe care o dezbat, fara a analiza natura, continutul si esenta lui. Daca pentru Heidegger timpul nu este nici obiectiv, nici subiectiv, iar pentru Sartre acesta este cunoscut dupa modul in care intelege el existenta ca „fiinta-in-sine" si „fiinta-pentru-sine" nu se poate trece cu vederea totusi ca acestia au acordat o atentie importanta problemei structurii temporale, punând accent pe conditiile existentei umane.
    Pe pozitii substantialiste in intelegerea notiunii timpului s-au situat si se situeaza si o serie de gânditori contemporani. Amintim in acest sens pe astrofizicianul englez G. J. Whitrow si pe filosoful american Hans Reichenbach. Whitrow presupune ca, in masura in care timpul este o insusire esentiala a universului, in aceeasi masura universul este insusire esentiala a timpului si fiecare dintre ele include in sine pe cealalta. Pentru Reichenbach timpul curge si exista ca realitate, ca entitate de sine statatoare.
    Caracteristic pentru orientarea substantialista in gândirea filosofica româneasca este intelegerea timpului ca produs al constiintei, al propriei subiectivitati (de exemplu P. P. Ionescu) sau ca mod de a fi a realitatii, uneori ca urzeala a realitatii in continua ei devenire (de exemplu Ion Petrovici).

    Orientarea relationista in intelegerea esentei timpului
    Cea de-a doua orientare in interpretarea continutului, a esentei si insusirilor timpului se caracterizeaza prin aceea ca reprezentantii sai analizeaza structura temporala a realitatii strâns legata de procesul devenirii, de procesul continuei structurari, destructurari si restructurari a realitatii.
    In „Fizica" Aristotel concepe timpul in existenta sa cu sufletul, ca masura a miscarii, iar clipa ca legatura a momentelor timpului, ca legatura a timpului trecut de timpul viitor „… clipa este sfârsitul si inceputul timpului, dar nu al aceluiasi timp, ci sfârsitul timpului care a trecut si inceputul timpului viitor…".
    Subliniind caracterul atributiv al timpului ca insusire a materiei si caracterul sau abstract in calitate de creatie umana, Leibniz subliniaza caracterul absolut si relativ al acestuia. Timpul este absolut, deoarece in functia sa de legitate a ordonarii este indispensabil oricarei existente, dar si relativ, caci, nu se manifesta sub forma pura, ci in si prin fenomene si procese concrete iar in acest sens modul concret de structurare depinde de continutul substantial obiectiv, de obiectele si procesele realitatii. Retinem ca idee deosebit de valoroasa intelegerea timpului ca atribut al existentei, caracterizat prin succesiunea starilor si coexistenta lor.
    Timpul devine, la Feurbach, conditie fundamentala a existentei, legitatea structurarii atât a existentei, cât si a gândirii. La acest gânditor apar si alte sublinieri ale timpului, in afara abordarii categoriei de timp, care cuprind atât problema raportului dintre momentele timpului trecut – prezent – viitor, cât si a raportului timpului cu necesitatea si libertatea. Lipsa de timp pentru Feurbach este lipsa de dorinta si de vointa, lipsa de placere, de dispozitie de a rupe cu rutina proprie, iar actiunea noastra pentru a economisi timp o facem pentru a câstiga timp.
    Pozitia relationista româneasca poate fi concretizata prin opera lui V. Conta in care timpul apare ca schimbare, ca inlocuire a obiectelor in existenta lor. Alti filosofi, ca D. D. Rosca, C. Radulescu-Motru. D. D. Rosca dezvolta ideea continuei deveniri, a ireversibilitatii, iar C. Radulescu-Motru priveste timpul ca mod de structurare a realitatii in intregul ei, complexitate, ca timp-destin, ca „judecator suprem", folosirea lui rationala asigurând realizarea tuturor potentelor pe care un individ sau un popor le contine in structurile lui intime.
    Analiza celor doua orientari atât in filosofia româneasca cât si a cugetarii filosofice in general ne da posibilitatea sa abordam in continuare categoria de timp.

    2. Conceptul de timp

    Punerea si rationalizarea problematicii timpului sunt legate in modul cel mai intim de teoria existentei si deci rezolvarea lor are in vedere conceptia de ansamblu a realitatii.
    Fizica contemporana a dat indicii valoroase privind insusirile si proprietatile timpului fizic, impulsionând problematica complexa a timpului in general, care a fost dezvoltata si explicata mult mai bine prin studiile de istorie, psihologie, biologie, geologie, stiinta militara etc.. Desi nu exista o teorie unitara asupra esentei si insusirilor timpului, astazi exista cu certitudine mult mai multe cunostinte despre acesta. Au aparut importante realizari teoretice legate de diverse laturi ale timpului cum ar fi: specificul timpului biologic, capacitatea organismelor de a se adapta la factorul timp, ritmicitatea diferita a structurilor biologice, perceperea timpului si a felului cum se manifesta acesta in creatia artistica, probleme ale evolutiei si factorul timp, timpul istoric si al vietii spirituale.
    Din analiza diferitelor puncte de vedere, se detaseaza intelegerea timpului, pe de-o parte, ca forma a existentei, iar pe de alta parte in legatura cu alte determinatii ale realitatii.
    Prima pozitie, care pune in discutie intelegerea timpului ca forma de existenta sau atribut al acesteia, evidentiaza faptul ca:

• timpul este inteles ca forma obiectiva de existenta a materiei, ca forma de existenta a materiei in miscare;
• timpul este considerat conditie a existentei materiei in miscare, sau a existentei sub toate formele si manifestarile ei;
• timpul este inteles ca o totalitate de insusiri si relatii determinate, ca legitate, ca mod de a fi a sistemelor materiale si a starilor lor;
• timpul este prezent ca gen determinat de materie.

    Evidentiind aceste puncte de vedere putem intelege timpul ca forma de existenta a materiei, atribut fundamental al existentei si devenirii sistemelor lumii, in care includem natura, societatea, gândirea, activitatea spirituala in general.
    A doua pozitie are in vedere relatia dintre continutul categoriei de timp si acele determinatii ale realitatii care in unitatea lor ne dau continutul acestei categorii. Plecând de la abordarea continutului acestei categorii s-au conturat urmatoarele moduri de interpretare:

• timpul este inteles ca durata a starilor, a obiectelor, fenomenelor si proceselor;
• timpul este privit ca durata si succesiune a proceselor, fenomenelor si starilor acestora;
• timpul este considerat ca atribut al realitatii ce caracterizeaza durata, succesiunea si coexistenta, simultaneitatea fenomenelor, proceselor si starilor realitatii.

    Conceptul de timp ca abstragere din real a unui continut obiectiv si de transpunere in plan ideatic, trebuie inteles ca el „ca atare" nu exista. Timpul se releva ca timp numai o data cu constiinta timpului. In afara unei constiinte care sa-l perceapa ca timp acesta poate ramâne orice altceva, dar nu timp. Deci „… nu exista „timp ca timp" dincolo de lume, un timp care sa se bucure de o singularitate absoluta, in afara existentei… Timpul este numai in masura in care el „vietuieste" in lume, adica in lucruri, fenomene, procese. Un timp in afara lumii este o abstractie fara continut…".
    In acest fel timpul este un atribut fundamental al existentei ce caracterizeaza structura formelor concrete ale ei sub aspectul duratei, succesiunii, coexistentei, ritmului si diferitele stadii ale evolutiei obiectelor, fenomenelor si proceselor, proprietatile si relatiile temporale ale acestora.

    3. Trasaturi specifice

    Pornind de la intelegerea conceptului de timp, putem identifica si explica urmatoarele trasaturi specifice ale acestuia: durata, succesiunea, coexistenta, ritmicitatea, unidimensionalitatea, infinitatea, caracterul relativ si absolut.
    Durata este „intervalul de timp in care se petrece, se desfasoara o actiune; timpul cât dureaza ceva". Definitia cuprinsa in Dictionarul explicativ al limbii române este semnificativa si o consideram ca nucleu explicativ al acestei trasaturi, pe care este insa nevoie sa facem câteva precizari.
    In toate cazurile durata exprima starea calitativa a obiectului, fenomenului, procesului, actiunii si interactiunii, stare ce nu poate exista decât in strânsa unitate cu determinatia cantitativa. Ea nu exista in sine, nu exista in afara obiectelor, fenomenelor, proceselor care dureaza, ci apare ca un atribut al acestora, deci al starilor concrete ale existentei.
    Exprimarea cantitativa a duratei, poate fi realizata fie prin comparare (mai mult ca, inainte de, dupa etc.), fie prin masurarea cu ajutorul unui etalon (secunda, minutul, ora, ziua, anul etc.).
    Ca expresie a stabilitatii si discontinuitatii fenomenelor, proceselor si obiectelor realitatii, durata este in opozitie cu succesiunea, o alta trasatura a timpului care exprima latura variabilitatii, a schimbarii si continuitatii.
    Succesiunea ca trasatura definitorie a timpului, desemneaza urmarea in timp a starilor, obiectelor, fenomenelor si proceselor una dupa alta. Aceasta apare si se manifesta atunci si acolo, unde si când este prezenta aparitia unor continuturi noi, numai acolo unde se manifesta perpetua creare de noutate. Orice proces si fenomen concret nu poate exista astfel decât ca o continua schimbare de continuturi si forme, chiar daca acestea devin perceptibile numai in anumite limite. Timpul ca mod de structurare este inteles impreuna cu devenirea, devenirea cuprinde timpul dar nu se reduce la el, fiind mult mai complexa, mai multilaterala.
    Devenirea caracterizeaza trecerile, izvorul acestora, intrepatrunderea lor, aspectele de continuitate si discontinuitate, structura temporala ne arata doar succesiunea diferitelor stari si momente, deci a diferitelor durate. Deci durata si succesiunea se afla nu in raport de subordonare, ci in raport de intrepatrundere si interconditionare.
    La fel succesiunea poate avea o exprimare cantitativa si una calitativa. Sub aspect cantitativ succesiunea semnifica trecerea starilor unele dupa altele, fara sa duca la vreo schimbare de continut, in care are loc o inlocuire a unor stari cu altele, cu valoare calitativa egala. In cazul succesiunii calitative, schimbarea si inlocuirea starilor are loc in procesul devenirii si al aparitiei de continuturi noi.
    Coexistenta semnifica existenta simultana a mai multor procese, obiecte, fenomene ale realitatii. Ea este mai larga si mai profunda decât simultaneitatea vizând nu aspecte de suprafata, ci aspecte adânci, de structura, de ordinul esentelor. Simultaneitatea se refera, de obicei, la aparitia sau desfasurarea a doua sau mai multe fenomene sau procese in acelasi timp cosmic. Simultaneitatea presupune timpul existent, coexistenta sa, ea este un element definitoriu al timpului, ea desemneaza existenta ce se desfasoara paralel. De aceea, daca realizam o comparare intre cele doua trasaturi, simultaneitatea poate fi privita ca unul din aspectele particulare ale coexistentei.
    In procesul continuei deveniri, al crearii de noutate, realitatea se diversifica, diferitele structuri devin ceea ce sunt, iar aceste structuri nu numai ca se succed unele cu altele, dar pot exista si paralel. Astfel, in cadrul timpului istoric avem de-a face cu o coexistenta a diferitelor structuri sociale. Fiecare nivel structural al vietii sociale este concretizat printr-un timp propriu, relativ autonom, deci relativ independent in propria sa independenta de „timpii" celorlalte nivele.
    Ritmicitatea, ca trasatura cantitativa a timpului, desemneaza periodicitatea unei miscari, a unui proces sau fenomen, frecventa cu care starile se schimba, se inlocuiesc unele pe altele. Ritmicitatea diferita a succesiunii starilor se accelereaza prin trecerea de la forme inferioare la forme superioare ale existentei, cu cât aceasta este mai inalta cu atât merge mai repede.
    Unidimensionalitatea semnifica proprietatea fenomenelor de a se desfasura in timp, intr-o singura directie; de la trecut, prin prezent, spre viitor. Timpul nu se intoarce inapoi, el este ireversibil. In legatura cu aceasta, A. Einstein arata, inca din anii ¢ 20: „Timpul pe care-l desemnam in formulele fizice cu litera t, poate desigur, sa intre in ecuatie cu semnul negativ, aceasta da posibilitatea calcularii timpului in sens negativ, adica intr-o directie negativa. Aici, insa, noi avem de-a face doar cu calcularea timpului, din care nu trebuie, nicidecum, sa tragem concluzia ca insasi curgerea timpului poate deveni negativa. Cauza tuturor neintelegerilor consta in confruntarea a ceea ce este admis si chiar necesar ca mijloc de calcul nu ceea ce este e posibil in realitate".
    Vorbim desigur si de asimetria intre trecut si viitor. Aparuta inca din antichitate (de exemplu la Platon, in secolul al treilea al erei noastre), aceasta capata o forma riguroasa abia in vremea din urma (de exemplu in termodinamica si in filosofie la Hegel si Bergson). Astfel modul in care ne intoarcem la trecut este diferit de acela in care avansam in viitor. Timpul are o directie, o orientare, in raport cu spatiul care nu are. Vorbim astfel de anizotropia timpului, care se opune izotropiei (adica proprietatii de a avea aceleasi insusiri in toate directiile) spatiului.
    Prin urmare, ireversibilitatea timpului este un fapt real obiectiv, de care oamenii trebuie sa tina seama in activitatea lor practica.
    Caracterul absolut si relativ. Timpul este absolut in sensul manifestarii sale ca atribut fundamental, vesnic, inalienabil al existentei. Timpul este relativ in sensul ca insusirile lui nu sunt aceleasi in intregul univers, ci variaza in raport cu formele de manifestare a materiei si miscarii. In strânsa legatura cu schimbarea conditiilor materiale se schimba duratele si ritmurile proceselor, formelor spatiale, intinderea obiectivelor, relatiile dintre acestea. Astfel, teoria relativitatii restrânse a scos in evidenta faptul ca la vitezele mari, apropiate de vitezele luminii, are loc o contractare a lungimilor (pe directia de deplasare) si o dilatare a timpului (timpul se scurge mai incet). Studierea câmpului gravitational, in teoria generala a relativitatii, a demonstrat dependenta timpului si spatiului de acest câmp. In câmpurile gravitationale puternice spatiul este curbat Câmpul gravitational schimba, de asemenea, scurgerea timpului, ritmul lui: cu cât masele materiale sunt mai mari, iar câmpul gravitational mai puternic, cu atât scurgerea timpului este mai inceata.
    Infinitatea exprima caracterul etern, increabil si indestructibil al timpului, existenta lui fara de inceput si fara de sfârsit. Infinitul nu poate fi inteles decât in corelatia sa cu finitul. Infinitul este universul, eternul, absolutul: finitul este singularul, trecatorul, relativul. Exista si aprecieri conform carora timpul nu este nici finit, nici infinit ci transfinit. Transfinitul consta in depasirea fiecarui finit printr-un alt finit, mai mare fara ca infinitul sa fie atins vreodata.
    La fel timpul poate fi inteles ca un râu curgator dar si ca un punct ce se misca pe o dreapta. Punctul reprezinta pe acum, el transforma in trecut zona parcursa, lasând viitorului zona inca nepatrunsa. Apare aici ideea unei treceri permanente, fara de sfârsit pe directia timpului dinspre un trecut infinit spre un viitor infinit.
    Infinitatea temporala a lumii se exprima deci prin caracterul deschis, nelimitat, inepuizabil al devenirii, al dezvoltarii inteleasa ca schimbare ireversibila din punct de vedere calitativ.