Aspecte ale istoriei gândirii militare
pâna in secolul al xix-lea

Lt.col.drd. ALEXANDRU RIZESCU

    Inepuizabila sursa de valori cognitive, etice si ostasesti, istoria militara nationala si universala si, in perimetrul acestora, istoria gândirii militare, ramâne incontestabil un tezaur de invataminte si experienta dinspre trecut spre prezent si viitor.

I. Probleme introductive
    Prin realizarile ei teoretice, gândirea militarã este o parte a culturii cu un pronuntat caracter specific. La prima vedere, s-ar putea considera ca ea reprezinta un domeniu de stricta specialitate rezervat abordarii razboiului sub aspectul sau pragmatic-actional, concretizat in organizarea si desfasurarea actiunilor de lupta. O cercetare mai atenta arata ca sfera gândirii militare este mai larga, ca in decursul istoriei ea a exercitat o influenta notabila asupra gândirii politice si sociale, a relatiilor dintre state, a adus contributii de seama la intelegerea problemelor razboiului si pacii, a generat implicatii majore de ordin stiintific, tehnic, economic si de alta natura.
    Este firesc sa fie asa, daca avem in vedere ca razboiul insusi este un fenomen extrem de complex. Relevând aceasta trasatura, Dimitrie Gusti arata pe buna dreptate ca „… adevaratul studiu adâncit al razboiului ar contine o intreaga enciclopedie a timpului, la care ar trebui sa contribuie toate stiintele"[ 1] . Intr-adevar un asemenea efort este necesar, iar aportul gândirii militare la realizarea lui are o semnificatie reala, depasind o data limitele unei specializari inguste.
    Prin gândire militara intelegem „totalitatea ideilor conceptiilor, teoriilor si doctrinelor care abordeaza fenomenul intr-o epoca data"[ 2] .
    Intr-o alta acceptiune gândirea militara „…este constituita din ansamblul cunostintelor, conceptiilor, tendintelor privitoare la fenomenul militar in dinamica lui, la domeniul si problematica vietii militare"[ 3] . Ea reflecta conditiile social-istorice concrete, integrându-se in conceptiile filosofice, politice, sociologice etc. ale unei epoci.
    Aceasta problematica a gândirii militare se refera la lupta armata (legi ale desfasurarii, principii ale pregatirii si conducerii ei); institutia armata (origine, evolutie, rol, caracter, organizare, instruire si conducere); factori care determina sau influenteaza pregatirea, desfasurarea si rezultatele confruntarilor armate; natura si aspectele relatiilor dintre factorii materiali si spirituali, obiectivi si subiectivi in razboi etc.
    In evolutia gândirii militare se contureaza doua momente esentiale: momentul practic-empiric, având in atentie solutionarea de catre comandanti de diferite trepte a problemelor nemijlocite ale actiunilor militare, moment apt sa inoveze, sa genereze idei geniale, originale in conceptie si momentul teoretic (gândire militara teoretica), menit sa sesizeze esenta si legitatile luptei armate, sa generalizeze experienta practica a razboaielor, sa elaboreze principii fundamentale, calauzitoare.
    Contributii importante la progresul gândirii militare intr-o epoca istorica data aduc, desigur, descoperirile stiintifice, economice, politice, psihologice, filozofice, istorice, tehnice, la care se adauga cele ce raspund necesitatii de cunoastere. In cadrul acestora un rol esential revine stiintei militare (teoriei generale a stiintei militare), care s-a cristalizat abia in epoca moderna.
    Multa vreme, ansamblul cunostintelor stiintifice privitoare la stiinta militara au fost integrate artei militare, care nu reprezinta decât un element structural al stiintei militare.
    Ca notiune stiintifica a aparut in literatura militara din Grecia antica sub denumirea de polenike tekné – arta razboiului. Datorita acceptiei sale largi, tekhné poate fi tradus atât ca mestesug cât si ca stiinta si arta.
    Se contureaza treptat si continutul artei militare: pregatirea razboiului (intarirea frontierelor, construirea de cetate, inzestrarea armatei, montarea si mobilizarea etc.); tactica, (repartizarea militarilor in unitati organizate, exersarea procedeelor tactice); planificarea si executarea operatiilor militare (strategiké tekhne), adica arta comandantului militar. Cu acest continut arta militara dateaza inca din secolul al IV-lea i.e.n., perioada din care ne-a ramas, fragmentar, si in cel mai vechi manual de arta militara, in limba greaca.
    Fireste, arta militara mostenita din generatie in generatie, deci si gândirea militara, este mult mai veche decât scrierile generalizatoare in acest domeniu. In forma sa primara, gândirea militara (arta militara) are aceeasi vechime ca si razboiul si se poate reconstitui partial pe baza actiunilor militare cunoscute, având deci ca izvor principal datele si informatiile, surprinzator de bogate pentru unele perioade, din scrierile istorice. Insesi principiile teoretice ale strategiei si tacticii din perioadele ulterioare au ca sursa principala tot analiza actiunilor concrete de lupta.
    ii. evolutia gândirii militare
    Primele elemente si manifestari ale gândirii militare le gasim in mitologiile antice, in marile epoci ale Orientului si Occidentului, apoi in operele filosofilor, istoricilor si, mai târziu, in diversele scrieri militare. Dintre lucrarile de teorie si arta militara enumeram: Arta razboiului (Sun Tzi) Anthasastra (Kautiliya), cum trebuie sa se apere cei incercuiti (Eneas Tacticianul), stratageme (Sextus Iulius Frontinus). Conducatorul de osti (Onasandru), tactica (Flavius Arrianus), Arta militara (Flavius Vegitius Renatus) si strategia lui Mauricius, care mai târziu a fost tradus si publicat sub titlul Arta militara.
    Potrivit surselor existente, Sun Tzi a trait in secolele VI-V i.e.n., fiind recunoscut ca o autoritate pe tarâmul gândirii militare. Nascut in statul Ci, el si-a desfasurat insa activitatea in statul U, ale carui armate le-a condus in mai multe campanii.
    Opera sa „Arta razboiului", cunoscuta si sub denumirea de „Cele treisprezece articole despre arta razboiului", reprezinta, inceputul gândirii militare sistematice, constituita in concepte, idei si incearca sa realizeze un instrument de orientare a conducerii trupelor in lupta. Lucrarea sa reflecta conditiile istorice ale lumii antice si este influentata, mai ales in plan meteorologic, de scolile filosofice chineze din acea vreme, in special de sistemul filosofic al lui Lao Tzi.
    Sursele de referinta atesta ca Sun Tzi s-a afirmat cu autoritate pe tarâm militar, acumulând o bogata experienta in calitate de comandant al armelor statelor U, pe care le-a condus in mai multe campanii. In epoca sa razboaiele cunosc o frecventa si o amploare sporite, depasind faza ciocnirilor improvizate, armatele capata un caracter permanent, iar ducerea actiunilor de lupta impune aparitia unor reguli si procedee noi, intemeiate pe principii rationale, menite sa asigure pregatirea corespunzatoare a comandantilor si trupelor.
    Intelegând aceasta necesitate, Sun Tzi sintetizeaza in opera sa idei esentiale ale artei militare chineze din antichitate.
    „Expertii in arta razboiului – spune Sun Tzi – realizeaza Calea si asigura respectarea Normei; ei sunt deci in masura sa formeze o politica victorioasa"[ 4] .
    Am putea spune, la prima lectura, ca Sun Tzi tinde catre o abordare „stiintifica" a artei militare, in sensul unei stiinte pozitive. La o analiza mai atenta se vede insa ca o asemenea concluzie nu se justifica, iar expresia ca atare nu este folosita in „Arta razboiului". In schimb, intâlnim adesea termenul de experti in arta militara, care semnifica atât un nivel de cunoastere, cât mai ales o competenta practica, o „maiestrie" in organizarea si ducerea actiunilor de lupta.
    Gândirea militara, dupa prabusirea antichitatii europene a avut o dezvoltare sinuoasa, functie de conditiile socio-economice ale acelor timpuri.
    Conceptiile privind organizarea in arta militara a armatei bizantine in secolele VII-IX aminteau de armata romana din epoca imperiului numai prin expresiile de comanda si prin unele denumiri organizatorice: numerus, tribunus, magister militum s.a.
    Literatura militara din secolele V-VI, reprezentata de scrierile lui Urbicius precum si ale lui Anonymus Byzantinus de pe timpul domniei lui Iustinian (527-565), se caracterizeaza prin reflectarea situatiei din Roma epocii târzii. Amândoi – in primul rând Urbicius care se auto-considera un diletant in arta militara – pledau pentru aplicarea tacticii legiunilor romane la conditiile schimbate. Desi lucrarea celui de-al doilea a prelucrat in special probleme tactice, ea a fost totusi conceputa ca o parte constitutiva a unei scrieri mai ample despre stat si, respectiv, politica, punând in relief, pentru prima oara in gândirea bizantina, legatura indisolubila dintre problemele militare si cele politice.
    In ultima parte a secolului al VI-lea situatia Imperiului bizantin s-a inrautatit cu repeziciune. Pierderile suferite in razboaiele cu persii, arabii si longobarzii impuneau necesitatea modernizarii organizatiei militare a imperiului. Prima si cea mai importanta reflectare a acestei politici de reforme militare este lucrarea „Strategikon", atribuita lui Mauricius.
    Scopul acesteia a fost punerea la indemâna comandantilor de osti a unui manual practic usor utilizabil. De aceea, pe lânga prezentarea principiilor generale ale ducerii razboiului, aceasta lucrare se ocupa pe larg atât de problemele tacticii, strategiei, cât si de organizarea sociala si militara a popoarelor si tarilor vecine. Se fac, de asemenea, reflectii despre scopul si caracterul razboaielor, apare si notiunea de razboi drept si razboi nedrept si, o data cu ele, notiunea de factor moral. Dupa Mauricius, „baza strategiei o constituie principiul apararii si credinta in cauza dreapta"[5].
    Organizarea militara a Imperiului bizantin s-a transformat din nou, aproape in intregime, in secolul al VII-lea. Importanta infanteriei a crescut din nou.

    Mauricius atragea atentia cititorilor sai asupra acestui fapt aratând ca s-a neglijat intr-o asemenea masura infanteria, incât aproape ca ea nici nu a mai existat.
    Schimbarile intervenite in situatia strategica a Imperiului, precum si in organizarea armatei sale au facut ca in secolul al IX-lea multe din ideile lui Mauricius sa fie depasite, motiv pentru care imparatul Leon al VI-lea (cel Intelept, 886-912), a intocmit un nou manual militar. Nefiind insa practician, in mod firesc s-a sprijinit in tratarea problemelor pe precursorii sai, in primul rând pe Vegetius si pe Mauricius, tinând seama, bineinteles, de schimbarile intervenite intre timp.
    Valoarea lucrarii rezida din fondul ei teoretico-militar, incercând sa clasifice notiunile de baza ale artei militare, ale stiintei militare. El identifica stiinta militara cu strategia, iar arta militara cu tactica. Pe baza operelor clasicilor militari din antichitate (Onosandros, Aelianos, Arrianus, Vegetius s.a.), precum si pe baza experientei de razboi din propria sa epoca, el face nenumarate constatari valoroase, de importanta principiala, privind legatura indisolubila intre stat, politica si armata, ca si despre scopurile si caracterul razboiului si nu in ultimul rând, despre rolul comandantului de oaste.
    Pe ruinele oraselor Imperiului roman si in alte regiuni ale Europei, incepând cu secolul al III-lea se afirma o noua orânduire sociala, feudalismul.
    Deoarece majoritatea conducatorilor de osti aveau o pregatire sumara in intreg evul mediu au predominat elementele gândirii militare practic – empirice, legate indisolubil de situatia si actiunile militare intreprinse in acea epoca, gândire neexprimata in gândiri teoretice, ci concretizate aproape exclusiv in actiunile conducatorilor de osti. In acest sens, se cuvine mentionat ca, pe fondul intunecat al cursului evenimentelor din evul mediu, in planul gândirii militare se remarca totusi Machiavelli (1469-1527). Aplicând conceptiile sale politice si in domeniul militar, Machiavelli considera armata drept unealta a unei puternice forte statale. In „Il Principe" si „Arte de la guerra" el a supus criticii sistemul mercenariatului si a recomandat inlocuirea acestuia cu o armata permanenta pe baza serviciului militar universal, subordonata suveranului. In „Tratatul de arta militara" sunt prezentate principalele sale idei privind organizarea armatei, instruirea ei, dotarea cu armament, calitatile comandantului de osti.
    Se cuvine sa mentionam aici ca din aceeasi perioada in care a fost scrisa celebra sa carte „Il Principe" dateaza si cunoscuta lucrare „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie", scrieri pe care multi comentatori le asemuiesc, prin structura si factura lor, prin sistemul de gândire politica, etica si militara, cartea voievodului român a constituit astfel, o lucrare de valoare europeana pentru acea perioada.
    Procesul dezvoltarii economice si sociale, care incepuse mai demult, s-a accelerat in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si in prima jumatate a secolului al XVII-lea, orânduirea sociala feudala apropiindu-se de apogeul ei, ca si de iminenta disparitie, caci in cadrul ei aparusera germenii capitalismului. Ei se zareau nu numai in dezvoltarea industriei, ci si in cresterea puterii politice si materiale a oraselor si burgheziei.
    Aceasta epoca este deosebit de bogata in evenimente politice si militare.
    Datorita marilor umanisti si descoperirilor geografice, tezaurului culturii antice, raspândirii cartilor tiparite a avut loc dezvoltarea tuturor stiintelor, inclusiv a gândirii militare. Unele fenomene noi cum ar fi infiintarea in Germania a primelor armate regulate, precum si aparitia „armatei noului model" a lui Cromwell, prima reprezentanta a armatei revolutionare burgheze, nu schimba esential imaginea artei militare a epocii.
    Sunt edificatoare in acest sens scrierile militare ale lui Blaise de Montluc (1502-1577), gânditor militar mai putin celebru ca Machiavelli, dar in ale carui „Comentarii" gasim importante elemente de teorie a artei militare, acoperind o ampla problematica si dovedind o profunda cunoastere a fenomenului militar al epocii sale.
    Din acelasi secol se cuvine a fi mentionate: François de la Noue (1531-1591), care a luptat in rândurile hughenotilor si in ale carui „Discursuri politice si militare" gasim un efort de sinteza. Maresalul Gaspard de Tavannes (1509-1573), consilierul ducelui d’Anjou, face in „Memorii" notatii ingenioase, dezvaluind simtul practic al comandantului.
    De numele lui Mauriciu de Orania si al varului sau, Wilhelm Ludovic Hessen – printul de Orania –, se leaga infiintarea in Europa a primei armate regulate. Reforma militara de mari proportii a fost precedata de cercetari atente, in domeniul istoriei militare.
    Gândirea militara a epocii a reflectat, si de data aceasta, cu precadere evolutia artei militare.
    Avântul stiintelor naturii, ale filosofiei a influentat, de asemenea gândirea militara. Marile descoperiri stiintifice ale lui Leibnitz si Descartes, Lomonosov si Newton, Laplace si Euler au prezentat in fata oamenilor o lume a legitatilor. Dintre diferitele curente filosofice ale secolului al XVII-lea, empirismul lui Hume si rationalismul lui Descartes au exercitat o mare influenta asupra scriitorilor militari ai epocii, care de la filosofii secolului al XVIII-lea, de exemplu de la Montesquieu, au preluat importanta mediului geografic in actiunile militare, de la Rousseau – aprecierea influentei reciproce dintre societate si politica, de la enciclopedisti – sistematizarea stiintelor.
    A crescut in mod considerabil influenta si importanta scrierilor politice. Operele lui Hobbes, Grotius, Lipsrus, Saint-Simon si ale altora au largit sfera de interes a specialistilor militari. In opozitie cu literatura militara din secolul anterior, in care a predominat problematica aspectelor formale in pregatirea de lupta si analiza formatiunilor tactice, neglijând alte aspecte majore, Montecuccoli, Frederic al II-lea, Lloyd, Guibert s-au ocupat si de strategie, de natura razboaielor. Savanti de seama, ca Leibnitz (1646-1716), Voltaire (1694-1778) sau Spinoza (1632-1677) au rezervat un spatiu larg, in scrierile lor, problemelor teoretice militare.
    Trei tendinte se desprind in planul gândirii militare la sfârsitul secolului al XVIII-lea: una conservatoare care preconiza revenirea la ideile si principiile artei militare greco-romane, facând doar adaptari temporare principiilor constante ale acesteia; a doua izvoraste din experienta bataliilor purtate de Frederic al II-lea: disciplina, automatism perfect al oamenilor, considerati simple instrumente fara suflet, importanta exagerata acordata artileriei; a treia tendinta se baza pe oameni, pe sentimentul lor civic si national, recurgându-se la o mai mare suplete si rapiditate in manevra.
    Revolutia franceza de la 1789 a dat un nou impuls istoriei universale, schimbarile politice si sociale determinate de aceasta s-au rasfrânt si pe planul gândirii militare.
    Gândirea militara a epocii inregistreaza un salt calitativ. Ea nu mai este limitata la caracterul practicist ci, sub influenta filosofiei si politicii, teoreticienii militari incearca sa dezvaluie, de pe pozitii stiintifice, esenta, caracterul, natura, originea si legitatile razboaielor. Clausewitz, de pilda, ca discipol a lui Hegel, a patruns adânc in cunoasterea esentei razboiului.
    Are loc un proces de sistematizare a stiintei militare, de definire a notiunilor si ale diferitelor ramuri ale sale. Strategia, tactica, logistica, alte concepte si categorii au capatat, in aceasta perioada, semnificatii pe care le pastreaza, in esenta, pâna in zilele noastre.
    Aceasta etapa importanta in dezvoltarea gândirii militare incepe in primele decenii dinaintea revolutiei franceze, integrând invatamintele militare ale razboiului de independenta american (1774-1783). Ea are ca reprezentanti mai de seama, pe lânga Clausewitz si Jomini, mentionati mai sus, si pe Bülow, Scharnhorst, Gneisenau.
    Dintre conducatorii militari ai Republicii franceze, Carnot a fost singurul care a desfasurat o activitate teoretica mai importanta. Dar aceasta epoca precum si deceniile urmatoare, au purtat amprenta activitatii teoretice, dar mai ales practice a lui Napoleon. El cunostea temeinic realizarile gândirii militare ale precursorilor si ale propriei sale epoci, sprijinindu-se pe ele in elaborarea campaniilor. La intocmirea planului campaniei din Italia din 1796-1797, de pilda, a studiat cu atentie scrierile lui Villars, Vendôme si Eugeniu de Savoia.
    Cea mai mare parte a activitatii teoretice a lui Napoleon s-a desfasurat intr-o perioada mai linistita din viata lui, in perioada exilului de pe insula Sf. Elena. Acolo a scris „Memoriile" sale in care se autojustifica, precum si lucrarea sa teoretica pe marginea cartii lui Rogniat: Note asupra lucrarii „Consideratii asupra artei razboiului". Dar si in aceasta recunoastem cu greu pe acel comandant care a rascolit Europa timp de aproape doua decenii. Este adevarat ca, mai cu seama in probleme de amanunt, tactice si organizatorice, a facut numeroase observatii demne de atentie, totusi nu s-a preocupat de generalizari teoretice profunde despre legitatile razboiului si nu ne-a lasat o imagine corespunzatoare despre propria sa arta militara. Cu toate acestea, influenta exercitata peste decenii de Napoleon a fost imensa; din observatiile sale, emise uneori la intâmplare, s-au alcatuit sisteme, ideile sale au fost dezvoltate, analizate.
    Nici Clausewitz si nici Jomini, iar dintre cei de mai târziu, Ardant du Picq sau Moltke, n-ar fi fost capabili sa faureasca sisteme teoretice, daca n-ar fi luat drept baza principiile lui Napoleon.

Note bibliografice
[1] * * *, Lexicon militar, Editura Militara, Bucuresti, 1980, pag. 341
[2] Col.dr. Soare Corneliu, Istoria gândirii militare românesti, Editura Militara, Bucuresti, 1974, pag. 9
[3] Col.dr. Simion Pitea, col.dr. Gheorghe Tudor, Pagini din gândirea militara universala, vol. I, Editura Militara, Bucuresti, 1984, pag. 10
[4] Sun Tzi, Arta razboiului, Editura Militara, Bucuresti, 1976, pag. 43
[5] Mauricius, Arta militara, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1970, pag. 207