Teoria artei militare universale
despre izvoarele si perenitatea hartuirii

Col. Viorel Ostropel

– continuarea articolului din nr. 2/2001 –

    In articolele publicate in numerele anterioare ale Revistei fortelor terestre am pus in evidenta faptul ca problematica luptei de aparare impotriva agresiunii unui inamic superior – fiind insotita in mod inevitabil si obiectiv de actiunea de uzura materiala si morala a agresorului, printr-o hartuire permanenta, in scopul schimbarii raportului de forte si invingerii acestuia – a preocupat dintotdeauna popoarele, mai ales pe cele mici si mijlocii, de când au aparut razboaiele de cotropire si, in mod necesar, cele de aparare.
    Drept urmare, a cauta izvoarele conceptuale ale hartuirii inseamna a identifica geneza razboiului popular.
    Atributele unui adevarat razboi popular le gasim in antichitate, la multe popoare amenintate sau subjugate de puteri straine. In perioada Zhan guo („a statelor combatante"), lupta de hartuire a capatat o consacrare in normele de lupta elaborate in China antica. Celebrul filozof chinez Lao-Tzi spunea: „Daca cineva va ataca o tara prin forta, stiu ca nu-si va atinge scopul. Tara seamana cu un vas misterios, pe care nu ai voie sa-l atingi. Daca cineva il va atinge va suferi un esec". Istoricul Si Ma-Tien (sec. II – I i.e.n.), reflectând asupra invataturilor militare ale vestitului gânditor militar Sun-Tzi, arata: „daca razboiul se duce in propria tara si daca inamicul, fara a va fi dat ragaz sa va pregatiti indeajuns, e gata sa va atace si vine cu o armata organizata pentru a invada, dezmembra sau pustii tara, strângeti cu repeziciune cât mai multe forte…, puneti stapânire pe locurile care pot fi folositoare dusmanului, puneti-le in stare de aparare, chiar daca n-ar fi decât pentru a câstiga timp; rapiditatea este seva razboiului. Deplasati-va pe drumuri pe care el nu va poate intâlni; preocupati-va de a impiedica armata inamica sa se aprovizioneze cu alimente; barati-i toate caile, sau cel putin organizati pe fiecare din ele ambuscade… In aceasta privinta taranii va vor fi de mare ajutor… faceti-i numai sa inteleaga ca ei trebuie sa impiedice pe cotropitor de a le jefui avutul si a le rapi tatii, mamele, sotiile si copiii.
    Nu va multumiti cu defensiva, trimiteti detasamente pentru a captura convoaiele dusmanului, hartuiti-i, vlaguiti-i…; obligati pe agresor sa-si regrete cutezanta; constrângeti-l sa faca cale intoarsa, neducând cu el drept prada decât rusinea de a nu fi invingator".
    In lucrarea „Arta razboiului", Sun-Tzi dovedeste o deosebita clarviziune asupra fenomenului razboi, din perspectiva evolutiei sale. Sun-Tzi insista pe investitia de inteligenta, pe capacitatea de analiza si sinteza a comandantilor, pe initiativa si ingeniozitate in câmpul de lupta. Cum fiecare razboi, batalie sau lupta nu se poarta in aceleasi conditii si conjuncturi, in functie de situatiile concrete trebuie, sa se gaseasca noi si noi modalitati de a infrânge adversarul.
    Desi, aparent, procedeele socotite iesite din tiparele razboiului conventional erau dezavuate, totusi Sun-Tzi admitea, in lupta pentru victorie, toate mijloacele, inclusiv elementele de diversiune, de inselare a inamicului.
    Izvoarele istorice antice atesta ca actiunile de hartuire, in faza lor incipienta, erau caracteristice luptei duse de catre fortele neorganizate militar, de soldatii fara uniforme, care, la nevoie, când tara o cerea, transformau uneltele cu care-si asigurau hrana de zi cu zi in arme de lupta.
    Experienta de viata, transpusa in idei, chiar daca nu riguros stiintific formulate, subliniaza, inca din antichitate, necesitatea cautarii si utilizarii unor procedee de actiune care, intr-o mare masura, puteau compensa atât superioritatea numerica in personal si mijloace de lupta, cât si rigurozitatea organizatorica si instructia superioara a armatelor agresoare.
    Inca in acele timpuri isi au geneza fenomene care, in secolele XIX si XX, au fost consemnate in terminologia militara sub denumirea de guerila, razboi de partizani, rezistenta, etc.
    Mergând pe firul istoriei antice, numeroase sunt exemplele care atesta existenta, in plan conceptual, in viziunea conducatorilor militari, a hartuirii.
    In comentariile asupra razboiului galic, Cezar se opreste asupra lui Cassinellaunus, capetenia triburilor celtice din insulele britanice ale carui forte nu puteau fi intâlnite in nici o parte pentru a desfasura o batalie dupa toate rigorile timpului. „Cassinellaunus - noteaza Cezar - in fruntea a 4000 de oameni (care puteau fi folositi tot atât de bine in calitate de infanteristi si de cavaleristi) supraveghea strict marsul legiunilor romane, departându-se putin de drum si ascunzându-se in locuri greu de patruns si acoperite de paduri; pe unde urma sa treaca armata romana gonea vitele si oamenii de pe ogoare in paduri. Ori de câte ori cavaleria romana se avânta prea mult ca sa jefuiasca si sa devasteze, Cassinellaunus scotea pe toate drumurile si potecile carele din paduri, dând lupte foarte periculoase pentru cavaleristii romani, care de teama nu mai indrazneau sa rataceasca prin departare. Lui Cezar, dupa propriile cuvinte, nu-i mai ramânea altceva de facut decât sa interzica cavaleriei sa se departeze de grosul legiunilor si sa se multumeasca cu pagubele pe care legiunile le puteau pricinui prin devastarea ogoarelor si prin incendii, in masura in care ostasii, in marsul lor obositor, isi puteau ingadui aceasta".
    Din continuturile scrierilor lui Cezar se desprind suficiente concluzii care demonstreaza, fara putere de tagada, ca actiunile de hartuire nu s-au manifestat in mod sporadic si izolat. Ele se contureaza ca sistem conceptual unitar in strategia celor mai multi conducatori militari ai lumii antice.
    In acelasi timp, un lucru este cert: hartuirea a fost adoptata fara rezerve de armatele statelor supuse agresiunilor si care, din practica ducerii razboaielor, i-au descoperit eficienta si eficacitatea, gasind-o ca o cale sigura de supravietuire, intr-un mediu de maxima ostilitate.
    Inaintând in timp, a vorbi de o scoala a luptei de hartuire, in evul mediu, este deja prea mult. Studiul confruntarilor militare atesta o uniformitate conceptuala in ducerea actiunilor de hartuire. Exista, in schimb, o practica, in continuarea aplicarii procedeelor de hartuire.
    Planurile de campanie, debutau cu actiuni de uzura si istovire a fortelor invadatoare, prin diferite procedee (atacuri de scurta durata, ambuscade, baraje si obstacole de diferite feluri, pârjolirea pamântului pe caile de acces etc.), se continuau cu atragerea acestora in locuri in care sa nu-si poata dovedi superioritatea si, in final cu lovirea surprinzatoare si decisiva si nimicirea lor.
    In evul mediu, când razboaiele de jaf si cotropire devenisera o profesie si o sursa de imbogatire pentru cei puternici, când independenta si libertatea popoarelor erau tot mai mult nesocotite, luptele de rezistenta, cu formele lor de hartuire si uzura a agresorului, au capatat noi valente.
    Strategia bizantina a fost timp de peste 500 de ani (600 – 1100), in ansamblu, o strategie defensiva, recurgerea la forta fiind considerata obligatorie numai in conditiile esuarii tratativelor de rezolvare a diferendelor pe cale pasnica. La esenta acestei strategii se face referire in lucrarile „Arta militara" a lui Mauricius si „Tactica" lui Leon al VI-lea cel Intelept, care recomandau ca razboiul sa nu fie privit ca un joc eroic sau un exercitiu academic, ci structurat profund, cu atentie si spirit de prevedere.
    In „Arta militara", a lui Mauricius victoria este conditionata, in egala masura, de „chibzuinta conducatorului de osti si de vrednicia luptatorilor, de folosirea surprinderii, a momelilor si inselaciunilor, de lipsirea dusmanului de bucate, apa, nutreturi, de masuri adecvate, dupa cum sunt clipele si razboaiele".
    Oprindu-se asupra confruntarii care punea fata in fata pe englezi si pe galezi, marele cronicar si exponent al gândirii militare a timpului sau, Giraldus Cambrensis (sec. al XII-lea), pe lânga evidentierea unor importante procedee de hartuire, are marele merit de a fi sesizat locul si importanta razboiului neconventional, care pentru statele supuse agresiunii, tindea a deveni o practica.
    Reflectând asupra artei militare a luptatorilor galezi, cronicarul consemna: „Acesti oameni inarmati usor, care se bazeaza mai mult pe actiune, decât pe puterea lor, nu se pot lupta pentru câmpul de batalie. Dar, desi infrânti si pusi la fuga, intr-o zi, ei sunt gata sa reia lupta a doua zi, nefiind afectati nici de pierderile si nici de dezonoarea suferita… Ei hartuiesc dusmanul prin ambuscade si atacuri de noapte…Indrazneti la prima ofensiva, nu pot rezista unei contraofensive… Curajul lor, insa, se manifesta indeosebi in timpul retragerii când, adesea, se intorc si, asemenea partilor, isi arunca sagetile indarat… Nefiind deprimati de foame sau de frig, nici istoviti de eforturile cerute de razboi, nici descurajati de nenoroc …, ei sunt pe cât de usor de invins intr-o singura batalie, pe atât de greu de doborât intr-un razboi prelungit". Disertatii interesante are si renumitul gânditor militar italian Nicolo Machiavelli, in lucrarile: „Despre arta razboiului", „Principele" si „Arta de a guverna si armatele nationale". Desi nu abordeaza, la modul direct, lupta de hartuire, totusi, in scrierile sale, in special in cea de-a treia lucrare, se regasesc elemente care definesc, intr-o buna masura, conceptia sa si a vremii pe care o reprezinta cu privire la lupta de uzura a inamicului. „Sa stii in razboi, sa cunosti ocazia si s-o folosesti" spunea Machiavelli, iar „când este vorba de a chibzui asupra mijloacelor de scapare a patriei, cetateanul nu trebuie sa fie oprit de nici o consideratie de dreptate sau nedreptate, de umanitate sau cruzime, de rusine sau de glorie; punctul de capetenie, care trebuie sa intreaca pe toate celelalte este numai acela de a-si asigura neatârnarea si libertatea sa".

 
– va continua –