Raporturile dintre cultura si istorie
in viziunea lui Oswald Spengler

Lect.univ.dr. Mihai Macovei

– continuarea articolului din nr. 3/2001 –

    Asadar sta in sarcina morfologiei istoriei universale de-a pleca de la fapte reale de viata si a incerca „sa extraga din practica istoriei umanitatii superior evaluate chintesenta acestei experiente istorice ce poate servi drept baza pentru organizarea practica a viitorului nostru".
    Istoria umanitatii evoluate – spune Spengler – s-a implinit sub forma marilor culturi. Una dintre acestea este cea a Europei occidentale care „s-a trezit" (subl. O.S.) catre anul 1000 si care a urmat apoi „legea dupa care a inceput" (subl. O.S.).
    Fiecarei culturi ii apartine un simbol spatial, mai intâi, in functie de sufletul care o inspira. Astfel, simbolul spatial al culturii antice (având ca suport, sufletul apollinic) este „corpul individual prezent si sensibil ca tip ideal de intindere, de spatialitate" (subl. O.S.).
    Simbolul spatial al culturii arabe (inspirata de un suflet magic) este spatiul – bolta (simbolul arhitectonic, moscheea); simbolul spatial al culturii occidentale (inspirata de sufletul faustic) este spatiul infinit; s.a.m.d.
    Aceste simboluri nu actioneaza direct nemijlocit, spune Spengler, ci prin sentimentul formei (subl. ns. M.M.) la fiecare om, grup, epoca sau perioada, dictând stilul tuturor manifestarilor vii. Ele se regasesc in formele statale, in miturile si cultele religioase, idealurile morale, formele picturale, muzicale si poetice, principiile stiintei (care sunt deci aspecte ale fiintei istorice). Asa, de pilda, sunt considerate apollinice de catre Spengler: statuia-nud, mecanica statica, cultele materiale ale zeilor din Olimp, cetatile grecesti, destinul lui Oedip, simbolul falic.
    Expresii ale sufletului magic al culturii arabe ar fi, dupa Spengler: algebra, astrologia, alchimia, mozaicurile si arabescurile, califatele, moscheile, sacramentele si cartile sfinte ale islamului, etc.
    Faustice ar fi in aceeasi viziune spengleriana: dinamica lui Galilei, dogmatica protestanta si catolica, marile dinastii ale perioadei barocului si politica lor de cabinet; idealul Madonnei, al Beatricei lui Dante din „Faust" a lui Goethe.
    Alaturi de sentimentul spatiului si simbolul prin care el capata o forma anume, in filosofia spengleriana intâlnim si o conceptie despre timp si simbol temporal.
    Spengler pleaca de la constatarea ca viul in general este indivizibil si ireversibil: o clipa se naste si niciodata nu renaste, cursul sau neputând fi determinat in mod mecanic ci organic. La fel ca si spatiul, la Spengler timpul este sentimentul real care insoteste orice traire.
    Spre deosebire de spatiul lipsit de viata si cu care timpul se afla in opozitie, timpul are un caracter organic, este viu (subl. O.S.). Timpul este si simbol (subl. O.S.) pe care cineva il intelege foarte greu atunci când incearca sa-l trateze cu mijloace stiintifice. Constiinta timpului survine relativ târziu intr-o experienta individuala si chiar istorica. Pentru toti oamenii aflati in stadiul de-nceput, constiinta timpului inca nu exista ci numai cea a spatiului. Timpul este o descoperire (subl. O.S.) pe care n-o facem decât mult mai târziu, „copilarim" cu timpul, il avem ca reprezentare sau concept dar „mult mai târziu simtim ca noi insine suntem timp (subl. O.S.) in masura in care traim".
    Matematica, aritmetica si geometria raspund la intrebarea: cum? si ce? relative la ordinul natural al lucrurilor. Problema opusa este insa aceea a lui: când? problema specifica istoriei, cea care priveste destinul, viitorul, trecutul (subl. ns. M.M.). Vietii si Universului-istorie ii este proprie o singura directie, una singura, aceea imprimata de timpul insusi si anume aceea de la trecut prin prezent spre viitor; vietii insasi nu-i este caracteristica decât unul dintre cele trei momente: prezentul viata este prezentul trait.
    Prin raportare la caracterul de directie posibilul poate fi numit viitor (subl. O.S.) iar ceea ce deja s-a realizat – trecut (subl. O.S.).
    Cuvintele: moment, durata, evolutie, substanta vie, vocatie, finalitate, etc. primesc o semnificatie precisa, esentiala pentru intelegerea fenomenelor istorice.
    Istoria este definita ca eveniment trait. Toate evenimentele istorice nu se produc decât o singura data si nu se repeta niciodata – scrie Spengler. Ele poarta, contin insusirea organica proprie lor si anume cea a directiei – timpului – si deci ireversibilitatea. Evenimentul implinit, aparut este intotdeauna un devenit, opus devenirii. El este deci realizat sau „incremenit", „pietrificat" (subl. O.S.), trecut deja, nu mai apartine viului; fiind trecut el este istorie.
    Asa cum devenirea intemeiaza devenitul, istoria necontenit vie intemeiaza-natura incheiata si moarta, organicul-mecanicul, destinul-legea cauzala si tot asa directia (timpul)-intinderea (spatiul).
    Rezulta asadar ca „parintele", „tatal" spatiului este … timpul! Totusi spatiul spune Spengler este „cel mai original si mai puternic dintre simboluri". El este rezultat al timpului intrucât numai categoria directiei produce primul simbol, cel spatial, fie ca e vorba de „spatiul cosmic absolut al fizicii newtoniene, de spatiile interioare ale catedrei gotice sau ale moschei maure, de infinitul atmosferic al portretelor lui Rembrandt ca si ecourile sumbrelor universuri sonore ale cvartetelor lui Beethoven sau de poliedrele regulate ale lui Euclid, de sculpturile Partenonului, de piramidele vechiului Egipt, de Nirvana lui Budha, de distanta dintre moravurile de la curtile lui Sesostris, Justinian si Ludovic al XIV-lea, de ideea de Dumnezeu la Eschil, Plotin sau Dante, de puterea tehnicii moderne pe cale sa micsoreze distantele globului pamântesc".
    Tot ceea ce este, este si simbol, afirma Spengler. Nimic din ceea ce este nu este exceptat de la calitatea de „semnificativ". De la fenomenul corporal-fata, figura, atitudine individuala, clasa, popoare pâna la pretinsele eterne si universale ale cunoasterii, ale matematicii si fizicii, totul vorbeste despre natura unui suflet determinat si despre nimic altceva ca lucruri realizate, simbolurile apartin spatialitatii. Ele au devenit nu devin, deci ele sunt „incremenite", „petrificate, supuse legilor spatiului. Cuvântul forma insusi desemneaza un lucru spatial inauntrul spatialitatii (pentru nemtescul Gestalten nu avem in limba româna un corespondent exact; el functioneaza cu sensul de forma, figura, configuratie dar nu ca ceva abstract ci ca ceva intuitiv: forma plastica, miscatoare, plina de viata – scrie L. Blaga in „Fenomenul originar").
    Conceptele prezentate de noi pâna acum: suflet si viata, univers-natura si univers-istorie, spatiu si simbol spatial, timp si simbol cultural I-au servit lui Spengler la a aseza viziunea sa asupra culturii si servantei acesteia, istoria, pe baze morfologiste.
    Inevitabil in cadrul acestei viziuni ne intâlnim cu tema spengleriana a destinului unei culturi. De aceasta ne vom ocupa in continuarea studiului nostru.
    Cum era de asteptat ideea de destin este legata organic de cea de suflet si de timp: „Ideea de destin este relevata de nelinistea cosmica a unui suflet, de dorinta sa pentru lumina si crestere pentru implinire si realizarea propriei vocatii".
    Ideea de destin se inrudeste cu cea de fiinta, viata insasi trebuie sa fie vazuta ca o fiinta orientata incarcata de destin (subl. O.S.) si irepetabila in fiecare din trasaturile ei. In ea, spune Spengler se afla „centrul de gravitatie al imaginii cosmice pe care am denumit-o univers-istorie pentru a o distinge de universul-natura". Ea trebuie patrunsa cu experienta de viata, cu intuitia si nu cu principiul cauzalitatii cu care se afla in antiteza.
    Cauzalitatea este rationalul, legea exprimabilului, pecetea fiintei noastre trezite intelectual (subl. ns. M.M.) in intregime. Destinul este numele (subl. ns. M.M.) unei realitati interne (subl. ns. M.M.); destinul este in relatie organica cu viata; cauzalitatea, cu moartea. Asa cum cauza cuprinde, conform definitiei lui Kant, o necesitate a fiintei trezite care gândeste, o forma fundamentala a raporturilor sale cu universul lucrurilor, tot astfel cuvântul destin desemneaza o necesitate a vietii ineluctabile (subl. O.S.).
    Istoria reala este incarcata de destin, dar lipsita de lege cauzala – spune sententios Spengler. Viitorul se poate prevedea, exista ochi care-i sondeaza misterele adânci, care nu i se pot calcula. Aceasta idee ingaduie de pilda, conturarea unei vieti intregi din imaginea unei fete si din imaginea unei epoci conturarea destinului unor popoare intregi.
    Destinul, simtit ca o realitate launtrica are o singura directie care apartine temporalului; ireversibilitatea, aceasta si vitalitatea „sunt sensul dimensiunii cosmice a istoriei".
    Destinul si cauzalitatea stau in raport asemanator cu cel dintre devenire si devenit: intrucât devenirea sta la baza devenitului, sentimentul (subl. O.S.) launtric si cert al destinului sta la originea cunoasterii (subl. O.S.) cauzelor si efectelor. Cauzalitatea este astfel un destin devenit, dezorganizat, cristalizat in forme intelectuale (subl. ns. M.M.). Devenirea si devenitul, directia (timpul) si intinderea (spatialitatea) se restrâng si se conditioneaza una pe cealalta dupa cum ne situam in planul istoriei sau al naturii.
    Destinul ni se reveleaza ca adevarata modalitate de a fi a fenomenului originar (subl. O.S.); el calauzeste intreaga idee cosmica a istoriei in vreme ce orice cauzalitate domina si penetreaza ca forma a intelegerii intelective, universul-natura.
    Daca cultura este un fenomen originar iar destinul este logica organica a fiintei, rezulta ca fiecare cultura trebuie, in mod necesar sa aiba propria ei idee de destin. Astfel, antichitatea a avut o conceptie euclidiana (subl. O.S.) despre destin, afirma Spengler ea este legata de corporalitatea de corpul finit si ceea ce i se intâmpla (subl. ns. M.M.) acestuia in anumite situatii exterioare. Omul antic traieste un destin legat de situatii; el nu traieste drame interioare sufletesti precum omul culturii faustice. Oedip (din „Oedip rege") se plânge de raul pe care Kreon i l-a promovat in corpul (subl. O.S.) lui si de ceea ce oracolul ii considera corpul (subl. O.S.) pe când sufletul regelui Lear, sufletul faustic, traieste o drama interioara, este cuprins de boala – boala nebuniei – si de suferinta sufleteasca pura (subl.O.S.). Suferinta apollinica este una fizica, cea faustica este una sufleteasca. Tragedia antica este o tragedie a momentului (subl. O.S.) pe când cea a Occidentului este una a intregii vieti (subl. O.S.).
    Istoria Europei occidentale este un destin voit; istoria Indiei este un destin fortuit. Pentru fiinta antica anii nu joaca nici un rol; pentru omul culturii antice, de exemplu deceniile nu au deloc importanta (indienii, la care Nirvana se exprima si prin absenta oricarei cronologii, nu aveau nici orologii – deci nici istorie – memorie, neliniste); pentru fiinta faustica, calendarul, ora, minutul si secundele sunt indispensabile vietii cotidiene.
    Adâncind si nuantând, Spengler face aici distinctie intre destin si hazard. Diferenta intre ele depinde de forta interioara a omului care o face: omul mediu din toate culturile nu vede decât exterioritatea evenimentelor, pe când omul important simte dincolo de inlantuirea obisnuita a evenimentelor istorice superficiale o logica profunda a devenirii ce se manifesta in ideea de destin. Cel ce se apropie de istorie cu judecata (subl. ns. M.M.) – spune Spengler – nu gaseste aici decât date. Cel ce se apropie de istorie cu sentimentul… „simte" altceva: el traieste (subl. ns. M.M.) un eveniment intâmplat ca o realitate emotionala pur si simplu muta. Destinul si hazardul formeaza totdeauna o antiteza (subl. ns. M.M.) in care spiritul incearca sa cuprinda ceea ce nu este decât (subl. O.S.) sentiment, experienta si viziune launtrica.
    La suprafata evenimentelor (istoriei) universale, spune Spengler, domneste neprevazutul (subl. O.S.). El se lipeste „ca o marca" distinctiva de orice eveniment izolat, de orice determinare particulara, de orice individ. Nimeni nu a prevazut avântul Islamului la aparitia lui Mahomed, nici ascensiunea lui Napoleon prin caderea lui Robespière, de exemplu. Aparitia personalitatilor istorice este greu de prevazut. Nimeni nu stie daca o evolutie puternica in faza incipienta se va implini in linii generale sau va cadea sub loviturile soartei. Daca un singur element (subl. ns. M.M.) se supune destinului in vârtejul devenirii si daca altul a devenit destin, pregnant pentru intregul viitor, intâiul piere in suvoiul de la suprafata istoriei, celalalt creeaza istoria; si acesta este un fapt de necesitate profunda dar nu poate fi explicat cu mijloacele cauzalitatii ci cu cele ale destinului, fapt pe care istoria trebuie sa ii dea sensul adevarat.
    Stiinta istorica de laborator, separata de arta, cu acumularile si cu clasificarile ei de date seci, nu este mai mult decât o sanctionare spirituala a banalei intâmplari daca – spune Spengler – nu este dublata de o metafizica care „descopera in date simboluri (subl. O.S.) ale faptelor traite si ridica intâmplarea la rangul de destin".
    Istoria comuna, in masura in care se rataceste in acumularea de date, nu va depasi niciodata intâmplarea banala (subl. O.S.). Ea este destinul autorilor ei, care ramân sufleteste mai mult sau mai putin situati sub nivelul multimii. In ochii lor „Maiestatea sa, Hazardul" este cauzalul de dupa paravan, acel ce nu inca (subl. O.S.) demonstrat ce substituie logica secreta a istoriei indepartând intuitia. Acest fel de istorie este numit de Spengler „istorie anecdotica", „arma a tuturor campionilor la cauzalitate stiintifica si a tuturor romancierilor si a dramaturgilor de factura vulgara".
    Fata de acest fel de istorie si istorici, Spengler devine caustic, spunând: „Acela care cauta intr-o inlantuire cauzala oarecare de evenimente izolate si indiscutabile forma interna a istoriei nu va gasi niciodata, daca este sincer cu sine, decât o comedie burlesca si un nonsens".
    In istoria Europei Occidentale sta sub semnul hazardului: „Din intâmplare, istoria umanitatii evoluate s-a implinit sub forma marilor culturi si tot din intâmplare intre acestea, una s-a trezit in Europa Occidentala catre anul 1000".
    Istoria Occidentala faustica opereaza spre deosebire de alte viziuni despre istorie cu conceptele de eveniment, perioada, epoca. Un eveniment face epoca atunci când marcheaza o cotitura necesara, o turnura a destinului in cursul unei culturi.
    Evenimentul, fortuit in sine poate sa spuna daca epoca ce o marcheaza este necesara si predeterminata. Problema, spune Spengler este de a sti daca un eveniment ia numele unei epoci sau al unui rastimp mai mic in raport cu o cultura si in cursul acesteia este legata, de ideea de destin si intâmplare.
    Spengler distinge intre epoci anonime si epoci personale, conform timpului lor fizionomic din imaginea istoriei. Asa de pilda, daca se judeca Revolutia franceza, aceasta a fost in prima parte (a epocii deschisa de ea) „absolut anonima", in timp ce a doua (cea napoleoniana) „a fost personala in cel mai inalt grad".
    Concluzia pentru istorie „Este necesar pentru ca toate culturile sa aiba, in fiecare din toate etapele lor de dezvoltare, la inceput aceeasi posibilitate si apoi sa realizeze necesitatea fie sub chipul unei mari personalitati (Alexandru, Mahomed, Napoleon etc.) fie al unui eveniment aproape neintentionat cu o forta interna semnificativa (de ex. razboaiele) ori chiar al unei perioade obscure si nedefinite (a interregnului sau al tranzitiei, ca la noi acum)".
    Istoria, scrie Spengler, este caracterizata de faptul real irepetabil. O istorie se-ntemeiaza pe fapte, un sistem se compune din adevaruri. Faptele se succed, adevarurile se deduc. Istoria este un eveniment prezent, cu un picior in viitor si un ochi indreptat spre trecut.
    Natura este dincolo de timp, are caracter de spatialitate dar nu are directie. In natura domneste necesitatea matematica, in istorie domneste necesitatea tragica. Istoria si natura sunt opuse in noi (subl. O.S.) precum viata si moartea.
    Datorita metodei morfologice „o cultura poate prevedea acum ce cale i-a rezervat destinul".
    Aceasta metoda apartine evident filosofiei spengleriene care, ca fizionomie a istoriei universale va deveni ultima filosofie, incheie sententios Spengler.