Rolul bancilor in combaterea cametei

Lect.univ.dr. Eugeniu Merce

    Cu toate neajunsurile lor, patentele imperiale din anii 1853 si 1854 cereau reglementarea raporturilor dintre marii proprietari de pamânt si taranii emancipati din iobagie in vara anului 1848. Mai mult decât atât, se creau conditii pentru dezvoltarea unei proprietati taranesti a carei libertate depindea de posibilitatea obtinerii banilor necesari procurarii de animale, unelte si seminte. Acesti bani puteau fi obtinusi din doua surse principale: de la institutiile de credit existente (maghiare, sasesti, svabesti si austriece – n.n.) sau de la camatari.
    Institutele de credit maghiare si sasesti erau situate in orasele mai mari, ceea ce crea probleme de deplasare pentru cei ce aveau nevoie de credite. Aceste banci promovau o politica discriminatorie fata de români, nu erau interesate in incurajarea ridicarii materiale a taranimii si tinerei burghezii românesti, chiar daca mai faceau anumite operatii financiare cu acestia.
    Prezentând situatia românilor din Orastie inainte de infiintarea Bancii Ardeleana, Ioan I. Lapedatu arata ca acestia „Erau dati pe mâna a câtorva camatari straini, ale caror nume au ramas si azi proverbiale. Cametele ce le plateau acestor uzurari erau foarte ingreunatoare, caci ne spun batrânii, ca pentru fiecare 10 florini luati imprumut trebuie sa dea ca camata o ferdela veche de grâu sau opt cupe de must." Acelasi autor mentioneaza ca ce-i drept erau doua banci in Orastie (una saseasca infiintata in anul 1869 si alta maghiara infiintata in 1872) care mai usurau intru câtva conditiile de credit, dar numai pentru populatia cu o stare materiala buna, cei mai saraci ramânând multa vreme „clientii bancherilor privati" (camatarilor – n.n.).
    Dupa datele furnizate de contemporanii timpului, camatarii pretindeau dobânzi foarte mari pentru imprumuturile acordate. George Baritiu scrie despre dobânzi ruinatoare de 50%, 100% si chiar 200%.
    Publicatiile românesti din Transilvania au prezentat, in repetate rânduri, dobânzile mari care erau percepute de camatari. Intr-un numar al Gazetei Transilvaniei din anul 1872 se arata ca pentru un imprumut de 10 florini, taranul trebuie sa dea camatarului 500 kg. cereale sau sa presteze cinci zile de lucru cu palmele si o zi de claca cu mâncarea proprie, sau sa plateasca o dobânda de 25%. Aceiasi publicatie arata, in anul 1876, ca in cercul Lapusului erau practicate de catre camatari dobânzi de 60-240% si chiar de 300%.
    In 1878, Observatorul arata intr-un articol ca nu numai la sate ci si in orasele mai insemnate, speculatiile de camatari jucau rolul principal si „o clasa de oameni cad victime acestei nefericite despoieri". Este dat exemplul unui camatar, care practicând rate ale dobânzi de 60%-80%, a reusit sa agoniseasca peste 300.000 florini. Asemenea rate inalte ale dobânzilor erau percepute pentru o perioada de 6 luni, la nivelul unui an dublându-se, atingând nivelul de 160%. In mediul rural, imprumuturile se faceau adesea in produse. Factorii naturali, cum au fost seceta din anul 1863 si inundatiile din 1864, au favorizat urcarea dobânzilor camataresti la 200% si chiar mai mult. Economul prezenta situatia din vara anului 1878 de pe piata Blajului când, in urma recoltei slabe de porumb din 1877 ca urmare a ploilor, speculantii dadeau porumbul pe asteptare pâna in toamna cu 11 florini hectolitrul. Daca avem in vedere ca asteptarea era de circa 6 luni, iar in primavara pretul porumbului a fost de 6 florini si 50 creitari hectolitrul rezulta un câstig de 4 florini si 50 creitari pentru fiecare hectolitru si o rata anuala a dobânzii de 138,5%.
    Au existat preocupari legislative pentru frânarea camatariei, dar prin articolul de Lege XXI din 1868 a fost desfiintata Legea usurariei (camatariei – n.n.) si orice pedeapsa care putea fi aplicata camatarilor. In urma acestei masuri dobânzile camataresti au crescut enorm, atingând nivele de 50% pâna la 150% si 200%. In virtutea legii din 1868, tribunalele erau obligate sa emita sentinte favorabile creditorilor adjudecând acestora, in unele situatii, dobânzi de 1.000% sau chiar de 3.360%, cum a fost cazul Tribunalului din Cluj. Ulterior, prin anul 1883, s-a discutat in Dieta din Budapesta un proiect de lege contra camatariei, dar asa cum arata Ioan Roman „boala de care sufera poporatiunea e cu mult mai mare si mai periculoasa, decât sa se poata sana prin legi contra usurariei … Usuraria nu este cauza adevarata a saraciei poporului, ci numai efectul saraciei … Adevarata cauza a saraciei, prin urmare a scumpetei de capital, este lipsa de industrie si comert national, exploatarea noastra prin industria straina, scoaterea banilor din tara."
    Românii transilvaneni au vazut in banci – printre altele – si un mijloc de combatere a cametei. Chiar in Rugamintea pentru aprobarea statutului institutului de credit si economii Albina, adresata ministrului Szlavy in 3 noiembrie 1870 se arata ca: „locuitorul de la sate, care pe lânga puterea bratelor unei familii intregi, mai are de proprietate a sa casa, curte, mosie, animale si proviziuni, când vine lipsa de bani, este supus fara de nici un ajutor explotatiunii camatarilor."
    Din Apelul pentru subscrierea actiunilor la Banca Albina, publicat in anul 1871 in Gazeta Transilvaniei, reiese bucuria nemarginita a celor care au depus eforturi deosebite pentru infiintarea primei banci românesti, aratându-se ca: „Am intrat in opt fericiri de mai bunastare a poporului", iar prima din aceste fericiri era nominalizata cea de „a scapa pe popor de camatariile cele nimicitoare." Se preciza ca Albina va acorda imprumuturi cu dobânzi de 6-8% si va acorda facilitati debitorilor, dându-le posibilitatea sa-si achite datoriile fata de banca in rate.
    Rolul bancilor in combaterea cametei este foarte sintetic prezentata de George Baritiu care afirma: „Incât pentru propriul popor cultivator de pamânt, daca s-a facut vreodata ceva spre usurarea lui, apoi aceasta s-a intâmplat numai de când câtiva barbati alesi in frunte cu familia Mocioni au infiintat Institutul de credit si economii Albina in 1872. Cutezam a sustine, dupa experienta ce avem, ca de atunci incoace in mijlocul atâtor asupriri si spoliatiuni, pâna in cincizeci mii de familii române au scapat de o ruina sigura cauzata prin usurarii."
    Referindu-se la Banca Ardeleana din Orastie, Ioan I. Lapedatu aprecia ca aceasta, prin activitatea ei, a contribuit la reglarea dobânzilor la imprumuturi din tinutul in care a lucrat. Contributia a fost atât directa pentru ca a practicat dobânzi reduse la imprumuturi, cât si indirecta prin faptul ca si celelalte banci din zona au fost determinate sa-si reduca dobânzile. „Reducerea dobânzilor si special acordarea de credite tuturor celor cinstiti, harnici si acreditabili – considera Ioan I. Lapedatu – a avut de urmare si stârpirea in mare masura a uzurarilor care storceau pe cei lipsiti si nacajiti, luându-le astfel posibilitatea oricarui progres economic." La combaterea cametei Banca Ardeleana a contribuit si prin intermediul „sistemului barbatilor sai de incredere", care aveau posibilitatea sa urmareasca si sa „nimiceasca" camataria care se practica in localitatile din cercul ei de activitate.
    Dupa instaurarea dualismului in 1867 si schimbarile produse pe plan politic si economic, Constantin Popp considera ca a fost timpul sa se faca ceva pentru ridicarea bunastarii materiale a poporului si in special a taranului român, mai ales ca taranul scapat din lanturile iobagiei era in pericol sa fie ferecat „cu alte catuse din partea camatarilor fara suflet, la a caror discretiune era pus in caz de nevoie si care storceau de pe el nu arareori camete neomenoase de 50%, 100%, ba chiar 200%, ducându-l in modul acesta la ruina sigura." Deci bancile au contribuit la ridicarea bunastarii materiale a poporului si la combaterea cametei.
    Nu poate fi absolutizata conceptia lui Pompil Cioban conform careia infiintarea caselor de pastrare si de imprumut s-a facut mai ales cu doua scopuri: primul de a aduna si fructifica capitalurile existente asupra populatiei, si de a trezi in public spiritul de economisire, iar pe de alta parte de a „impiedeca prin imprumuturi solide uzura si a promova infiintarea diferitelor intreprinderi industriale si comerciale." Nici afirmatia exprimata intr-un numar al Telegrafului Român din anul 1894 dupa care bancile au fost infiintate „din necesitatea de a pune capat uzurii ce o exercitau speculantii in cadrul poporului românesc" nu poate fi absolutizata. Românii au vazut in banci un sprijin multilateral asa cum vom vedea in continuare.
    Romul Simu pe baza informatiilor despre numarul mare al camatariilor in partile Maramuresului, scria ca: „suntem siguri, ca daca in 2-3 locuri ale acelui comitat s-ar fi infiintat institute financiare românesti, multe dezastre ar fi fost inlaturate". Scuturarea de camatari – dupa opinia sa – s-ar fi putut realiza prin infiintarea de banci românesti.
    Analizând activitatea bancilor românesti in perioada 1890-1918, Ioan I. Lapedatu a ajuns la concluzia ca ele au facut servicii reale si incontestabile creditului privat, prin politica lor de afaceri au salvat averile taranilor nostri din mâinile camatarilor si uzurarilor. Alt specialist facea, in anul 1903, in paginile Gazetei Transilvania urmatoarea apreciere: „Neaparat ca bancile noastre românesti au adus si aduc servicii necontestabile poporului nostru de la sate si orase pe terenul economic, social si chiar moral. In primul rând ele au combatut usura si au scapat pe satean din ghearele camatarilor".
    De netagaduit, bancile românesti au avut un rol important in combaterea cametei. Prin practicarea unor dobânzi rezonabile la imprumuturile acordate, functie de situatia pietei, bancile au salvat populatia de impovaratoarele credite camataresti.