Rolul bancilor românesti in situatii de crize

Lect.univ.dr. Eugeniu Merce

    Printre rolurile atribuite bancilor de catre publicatii si economistii români transilvaneni era si cel de a interveni in situatii deosebite, diferite de cele normale.
    Seceta deosebita din primavara si vara anului 1904, care s-a abatut asupra intregului continent european, a avut urmari nefaste in Transilvania. Semanaturile din primavara au fost in mare parte compromise, iar recoltele obtinute abia ajungeau la jumatate din productiile anilor normali.
    Populatia, in cea mai mare parte agricola, se confrunta cu lipsa nutretului pentru vite. Guvernele diferitelor tari au luat masuri de protectie si de a acorda diferite inlesniri populatiei. Interzicerea exportului de porumb de catre Guvernul României, in scopul prevenirii foametei si reducerii cantitatii de nutret din tara, a afectat puternic zonele vecine importatoare de porumb. Guvernul ungar a permis cositul si pasunatul in padurile erariale, iar celor interesati le-a acordat dreptul sa strânga frunze din paduri pentru nutret si asternut la vite. A acordat facilitati si reduceri de preturi la transportul nutretului pe caile ferate.
    Masurile adoptate pentru reducerea efectelor crizei ivite erau considerate insuficiente pentru a salva poporul agricol de la ruina. Constantin Popp considera bancile printre acei factori care au chemarea de a promova bunastarea materiala a poporului si de a-i veni in ajutor. „In special bancile noastre (românesti – n.n.) si conducatorii lor – afirma Constantin Popp –, precum si toata inteligenta grupata in jurul lor, care stau in contact direct si intim cu poporul nostru agricol, pot face acestuia intre imprejurarile actuale pretioase servicii, indemnându-l la perseverenta si precautiune in o situatie exceptionala, pe care numi timpul o poate sana". Dupa aprecierile sale aceste servicii trebuiau sa constea in a-i avertiza pe tarani sa nu-si vânda vitele la preturi derizorii ci mai bine sa cumpere nutret scump si in acordarea de credite ieftine si in conditii usoare. Tinând seama de situatia economica dificila, bancile aveau posibilitatea de a usura viata poporului si indirect, procedând cu cea mai mare precautie la incasarea ratelor scadente de la debitori si acordând amânari de plati in limita posibilitatilor, sistarea proceselor pe rol, a executiunilor judecatoresti si licitatiilor.
    Intr-un articol publicat in Revista Economica, in anul 1904, referitor la Problema bancilor in fata crizei, pornindu-se de la realitatea ca era afectata productia agricola – baza principala a vietii economice la un popor lipsit de industrie si comert – se exprima pozitia ca bancile românesti „au mari datorinte morale fata cu poporul care le-a creat si le (n.n.) sustine". In acelasi timp bancile sunt angajate in aceasta criza cu propriile lor interese materiale si vitale care sunt identice cu cele ale clientelei. Conducerilor bancilor li se cerea sa studieze situatiile concrete din cercurile lor de activitate generate de seceta, sa cumpaneasca si sa aprecieze evolutiile consecintelor, sa caute si sa stabileasca mijloacele de aparare si pe aceste baze sa organizeze actiunile de ajutare „atât pentru salvarea intereselor lor proprii cât si pentru ocrotirea clientelei lor periclitate in bazele existentei sale". Se aprecia ca actiunea de influentare prin sfaturi si invataturi, oricât de importante ar fi, trebuie lasate in sarcina sfetnicilor naturali ai poporului, in sarcina scolii, bisericii, reuniunilor economice si culturale, iar „Rolul bancilor in situatiunrea de astazi – ne spune autorul articolului – poate fi numai cautarea si procurarea mijloacelor materiale de care va avea trebuinta poporul nostru".
    Unele banci s-au si grabit sa raspunda unor asemenea cerinte. Banca Silvania din Simleu, intr-o circulara catre barbatii de incredere si agentii institutului, mentiona ca s-au luat urmatoarele decizii: va continua moderarea dobânzilor pentru creditele acordate; se va acorda prelungirea termenelor de plata a ratelor scadente catre banca in cazul solicitarilor justificate; va sprijini toate actiunile pentru procurarea de porumb si nutret (nu si pe cele speculative – n.n.); va interveni la fabricile de masini agricole pentru a fi procurate taietoare de paie si va finanta cumpararea lor de catre tarani, pe o perioada de 3-5 ani, cu dobânzi minime.
    Ca urmare a acutizarii crizei, in ianuarie 1905, Revista Economica face un apel catre bancile românesti pentru a interveni direct cu ajutoare. Se aprecia ca „in multe locuri se va ivi trebuinta de a da ajutoare directe pentru potolirea cel putin in parte a calamitatilor ce incep a lua caracterul unei adevarate catastrofe". Bancilor li se retinea atentia ca au datoria ca la distribuirea profitului cu ocazia adunarilor generale sa renunte la urcarea dividendelor ori la sustinerea unor dividende exagerate si sa contribuie mai substantial la ajutorarea clientelei, cea care a contribuit pentru ca bancile sa-si câstige averea lor.
    Alta situatie de interventie a bancilor pentru satisfacerea unor interese comune a fost generata de primul razboi mondial. Austro-Ungaria si Germania trebuiau sa-si satisfaca nevoile de alimente din productia proprie si din importul efectuat din statele neutre, in speta din România. Trebuintele de produse alimentare au devenit tot mai stringente, chiar ingrijoratoare. In Transilvania, sunt aduse unele critici bancilor românesti (populatia majoritara fiind constituita din români – n.n.) pentru ca nu s-au interesat sa aduca cantitati indestulatoare de grâu si porumb.
    Bancile românesti – conform afirmatiilor cercurilor bancare – ocupându-se si in trecut cu comertul de cereale, au fost preocupate si au importat, in limita posibilitatilor, cantitati insemnate de grâu, porumb si secara. Sunt evidentiate actiunile Bancii Agricola din Hunedoara, a unora din filialele Bancii Albina si a altor banci mai mici care au pus la dispozitia publicului cereale in stare bruta sau sub forma de faina.
    Deficitul de circa 90 vagoane de grâu si 250 vagoane de porumb din comitatul Sibiului face ca Banca Albina sa contribuie in parti egale cu doua banci sasesti din Sibiu (Bodenkredit si Sparcassa) cu suma de 1.200.000 coroane pentru finantarea importului de cereale. Cel care prezenta aceasta informatie nu se putea abtine sa nu afirme: „Iata dar cum bancile si in aceste zile grele se dovedesc ca cel mai bun si efectiv sprijin pentru popor".
    Somesana din Dej, cu mari eforturi a reusit sa importe din România 108 vagoane de porumb, Agricola din Hunedoara circa 50-60 vagoane, iar Infratirea din Sibiu 46 vagoane. In prima jumatate a anului 1915, cu ajutorul bancilor românesti, s-au importat din România in jur de 220 vagoane de porumb.
    Se pare ca au fost disfunctionalitati in importul cerealelor din România. Dupa unele informatii, in decembrie 1914, au existat oferte din partea unui grup „de barbati cu tragere de inima pentru popor, din România", cum ii apreciaza Revista Economica. Acestia erau interesati sa exporte o cantitate cât mai mare de porumb in Transilvania, iar pentru ca cerealele se ajunga la populatia lipsita de la sate, s-au adresat Bancii Albina pentru a cauta cumparatori printre bancile mai mici. La sfârsitul aceleiasi luni, Banca Albina, printr-o circulara, prezenta bancilor aceasta oferta si le solicita angajamente de cumparare pentru cantitatile pe care le considerau. Din România, vagoanele pentru transport erau puse la dispozitie timp de 20 de zile incepând cu 18 ianuarie 1915.
    A existat o ezitare din partea bancilor de a se angaja la cumpararea porumbului in termenul stabilit. Rezerva bancilor este justificata de Revista Economica prin doua motive: cererea pentru cereale, in special pentru porumb, nu era considerata asa de mare intr-un stat prin excelenta agricol cum era Transilvania, iar in al doilea rând, faptul ca cerealele s-au oferit la un pret oficial si erau sa fie vândute la acelasi pret. Autorul articolului din Revista Economica arata ca: „Din cele precedente, credem, se poate convinge orisicine, ca nu sta in putinta bancilor noastre sa aduca produse câte ar voi si ca – atunci când ar fi fost posibilitatea de a aduce ceva – imprejurarile au fost de asa natura incât, pe lânga toata bunavointa, nu le-au putut determina sa intre in afaceri". Intr-un timp relativ scurt preturile la cereale au crescut, iar greutatile de transport erau tot mai mari. Cu toate acestea, unele dintre bancile românesti au continuat sa importe cereale.
    Intr-o dare de seama prezentata de Nicolae Macrea, directorul Bancii Agricola din Hunedoara, se arata ca aceasta banca a condus, in cursul anului 1915, actiunea mai multor banci din comitat pentru importul a 111 vagoane de porumb destinat aprovizionarii populatiei. Apreciaza sprijinul „unor barbati intelegatori" din România, precum Emil Constinescu, ministrul de finante si a conducatorilor Bancilor Populare, in frunte cu directorul general Fotin Enescu.
    Având in vedere cererile de cereale – in special de porumb – cantitatile importate ar fi putut fi si mai mari, dar se intâmpinau greutati in asigurarea mijloacelor de transport pe caile ferate, iar pentru desfasurarea unor asemenea activitati, bancile trebuiau sa obtina concesionarea din partea societatii Haditermény din Budapesta, singura care avea dreptul de a procura si vinde cereale in Ungaria. Pentru iesirea din impas, Nicoale Macrea solicita bancilor românesti sa culeaga date statistice precise privind nevoile de porumb in raionul lor de operatiuni si sa le inainteze in timp oportun Bancii Agricola. El exprima speranta conducerii acestei banci ca va primi concesiunea de a importa porumb pentru intreaga Transilvanie, in conditii din cele mai avantajoase.
    Dupa informatiile prezentate de catre unele personalitati politice, situatia aprovizionarii cu cereale era destul de grava. La 31 octombrie 1914 România interzice exportul de grâne. Importul de porumb pentru Transilvania se derula cu mare greutate, iar problema alimentatiei ajunsese intr-o stare critica. Teodor Mihali, directorul Bancii Somesana din Dej ii explica lui Alexandru Marghiloman, la 26 februarie 1915, ca peste 15 zile un milion de români din Transilvania nu au ce mânca. Dupa 13 calatorii in România, pâna la 23 iulie 1915, Teodor Mihali, cu toate promisiunile, abia a reusit sa obtina 130 vagoane de porumb din cele 1.000 pe care intentiona sa le importe pentru populatia din zona Dejului.
    In timpul primului razboi mondial, Austro-Ungaria a emis 8 imprumuturi de razboi la care bancile românesti, mai mult fara voia lor, au subscris ele insele sume considerabile in raport cu puterea lor financiara si au servit ca locuri de subscriptie publica.
    Pâna la inceputul lunii decembrie 1914 s-au subscris la bancile românesti, ca locuri de subscriptie publica, 1.876.000 coroane, iar spre sfârsitul aceleiasi luni, suma se ridica la 2.278.300 coroane. Numai deponentii Bancii Albina au subscris pentru primul imprumut de razboi circa 1,5 milioane coroane.
    Din raportul prezentat de Ioan I. Lapedatu Directiunii Solidaritatii, in 1915, raport bazat pe datele centralizate de redactia Revistei Economice, pentru primele doua imprumuturi de razboi, bancile românesti si clientela lor au subscris 7,5 milioane coroane. Autorul raportului apreciaza subscriptia ca „O suma foarte considerabila in proportie cu mijloacele modeste de care dispun institutele noastre de bani si poporul nostru".
    Presiunile exercitate asupra bancilor românesti de a subscrie si a facilita subscriptiile prin ele a persoanelor particulare, l-au determinat pe Ioan I. Lapedatu sa revina in Revista Economica cu articolul „Partea noastra (a românilor – n.n.) la imprumuturile de razboi". El arata ca prin bancile românesti s-au subscris aproape 8 milioane coroane si aprecia ca: „Rezultatul acesta va trebui, desigur, sa multumeasca pe orisicine. El va trebui sa multumeasca chiar si pe cei mai pretensivi (mai pretentiosi – n.n.), mai cu seama daca vor considera puterile si mijloacele mai putin decât modeste ale bancilor noastre fata de marile finante ale bancilor capitaliste, puteri si mijloace, care abia fac 2% din afacerile si capitalurile tuturor institutelor de bani". Pentru a convinge autoritatile de contributiile românilor la subscriptia imprumuturilor de razboi, Ioan I. Lapedatu considera ca ar fi o greseala sa se creada ca românii au subscris numai cele 8 milioane coroane. El aprecia suma subscrisa de 3-4 ori mai mare si aduce in sprijin urmatoarele argumente: in trecut, in unele parti ale Transilvaniei, comunelor românesti li s-au interzis sa-si plaseze banii in bancile nationalitatilor, iar in alte parti, chiar daca nu li s-a interzis, comunele au fost indemnate sa-si plaseze banii in alte banci si ca urmare subscrierile s-au facut prin acestea; multe dintre subscriptiile consistoriilor si fundatiilor românesti – estimate la sute de mii coroane – s-au facut prin banci straine; multi proprietari, comercianti si intreprinzatori români, având relatii de afaceri si cu alte banci decât cu cele românesti, au subscris prin aceste banci la imprumuturile de razboi.
    In paginile Revistei Economice sunt prezentate periodic date referitoare la subscriptiile pentru imprumuturile de razboi ale monarhiei. In Sibiu s-au subscris pentru primul imprumut 11.440.800 coroane, pentru al doilea 9.758.350 coroane, iar pentru al treilea, pâna la 20 noiembrie 1915, 24.129.450 coroane.
    Pâna in anul 1918, nevoile de finantare a razboiului au fost tot mai mari. La finele anului 1917 datoriile de razboi ale monarhiei Austro-Ungare se ridicau la 75,2 miliarde coroane, din care 43,5 miliarde erau interne, facute prin primele 7 imprumuturi de razboi. Inaintea celui de-al optulea imprumut de razboi, Revista Economica aprecia ca: „A conlucra dupa puteri la acest succes, prin subscriptii la noile imprumuturi de razboi este o inalta datorinta patriotica, pe care, suntem convinsi, ca si o vor sti implini, ca si in trecut, si cercurile noastre financiare, in masura in care le-o ingaduie mijloacele si prevederea pentru trebuintele viitorului".
    Pozitia oficiala a economistilor si publicistilor români transilvaneni trebuie apreciata in contextul in care activitatea bancilor românesti a fost permanent suspectata de catre oficialitatile si presa ungara. Dupa izbucnirea razboiului s-a trecut la o supraveghere atenta a bancilor si a persoanelor din conducerile lor. Banca Albina si filialele ei, printr-un ordin al Ministerului de Interne din luna noiembrie 1915, au fost puse sub controlul politiei. Demersurile Consiliului de administratie pe lânga ministrul de interne, prin intermediul lui Ioan I. Lapedatu, pentru ridicarea masurilor de supraveghere nu au avut succes.
    Conditiile in care isi desfasurau activitatea bancile românesti erau tot mai dificile. Partenie Cosma, directorul executiv al Bancii Albina dupa mai multe luni petrecute in România se retrage la Calimanesti si se pensioneaza la 18 decembrie 1915. Alte persoane legate de Banca Albina s-au refugiat in România la finele anului 1915, printre care: Octavian Goga, Iuliu Enescu, Aurel Esca, C. Bobancu, V. Lacea. La retragerea armatei române din Transilvania s-au refugiat odata cu aceasta, atât membrii Directiunii Filialei din Brasov cât si functionarii care nu s-au refugiat la timp. Dupa ce Bucurestiul a fost ocupat de armata austro-ungara, cea mai mare parte dintre cei care s-au refugiat din Brasov au fost readusi in Transilvania si li s-au intentat procese pentru „tradare de patrie". Printre acestia s-au aflat functionarul Valeriu Üveges si compozitorul Gheorghe Dima.
    Odata cu retragerea armatei române din Transilvania s-au refugiat in România doi membrii ai Directiunii (Titus Pertia si Iacob Popa) si doi membrii ai Comitetului de supraveghere (Nicolae Aron si Nicolae Clonta) de la Banca Furnica din Fagaras.
    Intrarea României in razboi, in august 1916, impreuna cu Antanta si actiunile trupelor român in Transilvania au determinat autoritatile ungare sa dea ordin de evacuare pentru bancile din sudul si estul Transilvaniei. Dupa informatiile furnizate de Solidaritatea au fost evacuate 30 de banci românesti si 12 cooperative de credit satesti. Unele dintre ele au fost evacuate la Budapesta (Albina si filialele ei din Brasov, Târnaveni si Medias; Ardeleana, Ariesana, Cugierana, Ajutorul din Seica Mare; Casa de pastrare din Saliste; Orientul din Dobra; Piatra din Sibiu; Poporul din Saliste; Viitorul din Ocna Sibiului; Solidaritatea), altele la Arad (Banca Generala de Asigurare; Hategana; Lumina), Cluj (Murasana), Oradea (Patria), Nadlac (Corvineana), Makó (Furnica). Au fost evacuate si alte banci, dar lipsesc informatiile concrete in aceasta privinta.
    Incepând cu luna noiembrie 1916 si pâna in ianuarie 1917, bancile evacuate au revenit la sediile lor continuându-si activitatea.
    Participarea bancilor românesti la subscriptiile de razboi constituia o obligatie de la care nu se puteau sustrage. Activitatea lor era supravegheata de autoritati. In acelasi timp au aparut greutati in plasarea profitabila a capitalurilor banesti. Banca Albina a fost afectata prin reducerea, la bilantul pe 1915, a portofoliului de cambii cu 8.200.000 coroane, a imprumuturilor pe cambii cu acoperire ipotecara cu 600.000 coroane si a imprumuturilor ipotecare cu 800.000 coroane. Concomitent, abundenta de numerar a dus la cresterea depozitelor cu 3,1 milioane coroane. Scrisuri funciare nu s-au mai emis, mai ales ca din emisiunile anterioare exista inca un stoc in valoare de 725.500 coroane. Cele doua imprumuturi de razboi din mai si noiembrie 1915 cu o dobânda de 6%, respectiv 5,5% nu erau favorabile unor noi emisiuni de scrisuri funciare având in vedere ca Banca Albina avea in circulatie scrisuri funciare cu 5% in florini, 5% si 4,5% in coroane.
    Participarea bancilor la subscrierea imprumuturilor de razboi era si tentanta. Cresterea depunerilor spre fructificare, scaderea solicitarilor de credite le crea greutati in conditiile abundentei de numerar. De aceea plasamentele in obligatiuni de renta si bonuri de tezaur era o modalitate de a reduce abundenta de numerar si de a realiza venituri pentru banci. Cresterea contului efecte in activul bancilor, devalorizarea coroanei datorita inflatiei au facut ca in cele din urma bancile românesti sa sufere pierderi.
    In aprilie 1919, Revista Economica arata cum coroana „scade vazând cu ochii". Ea nu mai avea intrare in Elvetia si chiar in Austria articolele importate se vindeau in valute straine. De aceea indemna populatia sa-si plaseze economiile in coroane in bonuri de tezaur ale imprumutului national românesc. Bancile românesti au avut de suferit si ca urmare a concentrarii functionarilor lor in timpul razboiului.
    Banca Albina avea, in mai 1916, 34 de functionari concentrati din cei 72 de functionari permanenti (fara practicanti – n.n.). Numai la Centrul din Sibiu erau concentrati 16 din cei 31 de functionari si 7 din 12 servitori.
    Banca Generala de Asigurari avea o mare parte din personal mobilizat: Stefan Boer (conducea sectiunea asigurarilor elementare), Mihai Saesan (conducea sectiunea de asigurari asupra vietii), Ioan Voina (secretar-juristconsult), Romul Simu (functionar si casier), Gheorghe Ciora (functionar), Constantin Buga (functionar), Avram Esian (functionar), Ioan Lengher (functionar la agentia din Logoj, decedat in cursul razboiului), Petru Manole (conducator al agentiei din Arad), Emil Osvada (pretuitor de pagube). Unii dintre cei mobilizati au cazut pe câmpul de lupta (Dan Voina, Tiberiu Babes, Victor Popovici), iar Vasile Vlaicu a ajuns invalid.